„Valea Săpunului”, de Andrei Zbîrnea
Editura Art, Colecția Pocket, București, 2026
Andrei Zbîrnea face parte din categoria poeților care și-au definit clar direcția literară încă de la început, evoluând alături de nume precum Tamaș Mihok sau Sorin Despot. Pentru el, poezia nu este doar un act de scriere, ci o prezență constantă care îi marchează întreaga existență. Această pasiune se manifestă atât prin verva cu care se implică în organizarea evenimentelor de profil, cât și prin mentoratul oferit în cadrul atelierului de scriere creativă Mornin’ Poets, pe care îl coordonează din 2018 și care se adresează autorilor aflați la început de drum sau celor care simt nevoia unei comunități efervescente.
Prezent în spațiul cultural și ca jurnalist muzical, dar și ca secretar general al PEN România, Andrei Zbîrnea a debutat editorial în anul 2011 cu volumul Rock în Praga (Editura Herg Benet). Debutul său a fost primit favorabil de critică, Claudiu Komartin descriindu-l atunci ca pe un „romantic ce recompune din cioburi o biografie sentimentală”, remarcând tonul tandru și autenticitatea vocii sale.
Ulterior, activitatea sa literară s-a diversificat prin publicarea unor volume precum #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (2014), Turneul celor Cinci Națiuni (2017), proiectul trilingv Pink Pong (2019, alături de Claus Ankersen) și nick cave@bergen (2021). De asemenea, a coordonat antologii precum Doppelgänger sau Antologeek, eforturile sale de promovare a poeziei regăsindu-se adesea și în recomandările critice de pe copertele a patra ale multor volume recente. În acest context de maturizare stilistică, noul său volum, Valea Săpunului, vine să confirme o incizie socială și confesivă tot mai precisă.
A fost destul de complicat să mă reconectez cu atmosfera specifică liricii sale, dintre volumele sale publicate cel mai recent am citit nick cave@bergen, ajungând la Valea Săpunului (Art Pocket, București, 2026) pot spune că în poezia lui Andrei Zbîrnea există o fascinație pentru spațiile de trecere, pentru geografiile care nu separă, ci leagă, pentru biografiile construite din deplasări, conversații, obiecte și fragmente de cultură comună. Dacă volumele anterioare explorau această disponibilitate de a transforma experiența cotidiană într-o cartografie afectivă recognoscibilă, Valea Săpunului, apărut la Editura ART, în colecția /pocket coordonată de Mihók Tamás, duce această direcție la un nivel de coerență remarcabil. Cartea nu adună pur și simplu poeme, ci propune un univers poetic cu propriile personaje, propriile locuri și propriile legi de funcționare, în care fiecare text pare să prelungească discret ecoul celui precedent.
Valea Săpunului nu este doar un toponim și nici doar locul în jurul căruia gravitează imaginarul volumului, devine un spațiu simbolic în care se întâlnesc memoria personală, cultura pop, experiența muncii, mobilitatea aproape permanentă și dorința unei stabilități pe care prezentul o amână fără încetare. Este locul în care un ghiozdan cu „Sonic și Silver” poate traversa țara, în care un supererou fără superputeri visează la o grădină de legume și în care o poveste de dragoste poate lua forma unei corespondențe cu o Crăiasă devenită reper afectiv și mitologie intimă.
Una dintre reușitele importante ale volumului este felul în care se refuză opoziția, atât de frecventă în critica literară, dintre cultura înaltă și cultura populară. În poemele sale, Karim Benzema, Captain America, LEGO, Joe Biden, Monika Fagerholm, Aristotel sau Morten Strøksnes coexistă firesc, fără ca vreuna dintre aceste referințe să revendice o poziție privilegiată. Astfel, alcătuieșlte un alphabet al sensibilității contemporane, în care memoria nu mai funcționează ierarhic, ci asociativ. Poetul nu recurge la aceste nume pentru a crea senzația de actualitate imediată, facilă poate, și nici pentru a etala vreo paletă extraordinară de cunoștințe.
Avem o acumulare de termeni ce aparțin aceluiași câmp de experiență din care fac parte trenurile, supermarketurile, munții, anxietatea, conversațiile banale și dorința unei vieți mai așezate. Vezi cum exteriorul invadează și invalidează marginile intimității, ca mai apoi să le „reconfigureze” într-o formulă care plasează omul la intersecția dintre techno-sensibilitate și extrem-marginalitate:
„se obține efectul ikea/ în afara cotiledonului/ mă desprind de banchiză/ căutând forme de viață atavice” (În afara cotiledonului, p. 66)
„nu mai locuiesc singur/ mi-am montat o carlingă/ pentru diminețile de luni/ cu 17 grade/ și scroll necontrolat.” (Yerbol acasă, p. 76)
„în difuzorul de la metrou/ cineva și-a conectat aplicația duolingo/ 900 de zile pe spaniolă/ 900 de călători așteptând la piața sudului/ nu forțez granularitatea// îmi leg șireturile/ ceasul inteligent îmi arată nivelul de stres/ și epuizarea încă de la orele prânzului” (Numai dau snooze alarmei, p. 77)
Poezia lui Andrei Zbârnea se departajează în peisajul poeziei române contemporane prin formula care evită două dintre tentațiile dominante ale ultimilor ani. Nu cultivă nici minimalismul confesiv, în care biografia devine singura sursă de legitimare a poemului, nici livrescul autosuficient, construit din acumulări culturale menite să impresioneze. Poetul păstrează un echilibru rar între densitatea intelectuală și accesibilitatea emoțională. Cititorul nu are impresia că i se cere să descifreze un cod, dar nici că textul își epuizează sensurile la prima lectură.
Nu ironizează tehnologia și nici nu cade într-un discurs alarmist despre inteligența artificială. Mai subtil, el arată că poezia nu se reduce la vocabular, la metafore sau la teme recognoscibile. Ceea ce lipsește textului generat este tocmai experiența singulară, acea memorie afectivă care face ca „Valea Săpunului”, „Crăiasa”, „Yerbol” sau traseul repetat dintre două orașe să devină mai mult decât simple nume proprii.
Această impresie se datorează și modului în care funcționează limbajul poetic, în spatele frazelor ample, care par să urmeze fluxul firesc al gândirii, se simte o disciplină a ritmului și o foarte bună gestionare a tensiunii. Poemele înaintează prin acumulări succesive, prin deplasări subtile de registru și prin juxtapunerea unor imagini care își dezvăluie coerența retrospectiv. De aceea, impactul lor nu este exploziv, ci progresiv, se construiește o stare înainte de a formula o concluzie.
În același timp, reușește să transforme vocabularul prezentului într-o resursă poetică autentică. Termeni precum „glitch”, „schadenfreude”, „casting”, „creator de conținut”, „gambling”, „triangulații” sau „eidolon” nu sunt simple inserții generaționale, ci elemente ale unei sintaxe poetice care reflectă felul în care conștiința contemporană organizează realitatea. Poetul nu descrie lumea digitală; el scrie din interiorul ei, fără să îi accepte însă ritmul accelerat sau logica eficienței. Din acest motiv, poemele păstrează o melancolie discretă, aproape constantă, care contrastează cu aglomerarea de informații și referințe.
M-am reîndrăgostit de acestă recurență a temei călătoriei, Andrei reușește să traseze o hartă a plecărilor și revenirilor cu trenurile, drumurile, aeroporturile și spațiile tranzitate care apar constant, fără să celebreze neapărat mobilitatea, cât o problematizată. În spatele deplasărilor se ghicește dorința unei forme de locuire care nu mai poate fi obținută decât la nivel imaginar. Finalul poemului „Căpitanul Cisnădioara”, în care eroul improvizat visează la „o grădină de legume / în / Valea Săpunului”, concentrează această tensiune dintre dinamica lumii contemporane și nostalgia unei existențe întemeiate pe continuitate, grijă și apropiere. Avem aceste baloane de săpun ca o impersonare a inefabilului purității, travestită în nevoia de liniște, de răgaz și de speranța la o viață a alegerilor facile, să poți alege fără să mai trebuiască să cântărești totul în bașanța moralității.
Volumul impresionează și prin felul în care își construiește propriul sistem de motive. Crăiasa, Valea Săpunului, LEGO, animalele, oceanul, muntele, hărțile și călătoria revin din poem în poem, dobândind o consistență simbolică fără să devină alegorii rigide. Această recurență conferă volumului unitate, creează senzația că cititorul pătrunde într-un teritoriu poetic deja locuit, nu într-o simplă succesiune de texte independente. Este una dintre calitățile cele mai greu de obținut într-un volum de poezie și unul dintre argumentele maturității artistice a autorului.
Experiența lui Andrei Zbîrnea ca organizator de ateliere de scriere creativă și ca interlocutor constant al poeților aflați la început de drum pare, indirect, să lase urme și asupra propriei scriituri. Nu în sensul unei poezii excesiv controlate sau lipsite de risc, ci printr-o conștiință foarte clară a construcției. Nimic nu pare întâmplător: nici distribuția imaginilor, nici dozajul referințelor culturale, nici alternanța dintre umor și neliniște. Este volumul unui poet care și-a rafinat instrumentele fără să piardă muzicalitatea poetică, fără să sacrifice sensibilitatea, imaginile inedite.
„de ceva timp: copilul-atom/ bule de săpun în loc în loc de lacrimi/ ventuze în loc de brațe// instinctiv își asumă acțiuni/ pronunță otta și alte cuvinte/ bule de săpun în loc de lacrimi” (Neuroplasticitate, p. 64)
Valea Săpunului confirmă una dintre vocile care și-au construit un teritoriu propriu, recognoscibil încă din primele versuri. În loc să mizeze pe efecte spectaculoase sau pe confesiuni ostentative, Andrei Zbîrnea preferă să transforme materia fragilă a vieții cotidiene într-o geografie afectivă complexă, în care cultura, memoria, iubirea, munca și deplasarea se întâlnesc într-o sintaxă poetică de o remarcabilă naturalețe. Volumul în ansamblul său demonstrează că poezia poate rămâne profund ancorată în prezent fără să devină prizoniera actualității și că, într-o lume dominată de accelerare și fragmentare, există încă posibilitatea construirii unui spațiu comun între text și cititor. Tocmai această formă de apropiere, discretă și lipsită de emfază, reprezintă una dintre cele mai importante reușite ale volumului.
