Carti Carti de fictiune

Relativitatea istoriei: „Istoria insulei”, de Evgheni Vodolazkin

„Istoria insulei”, de Evgheni Vodolazkin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere de Adriana Liciu

Evgheni Vodolazkin este unul dintre scriitorii ruși contemporani cei mai citiți și cei mai apreciați în România. Romanul ‘Laur’ a stârnit, la publicarea sa la București în 2014, un entuziasm aproape general printre iubitorii de literatură și de atunci, multe dintre cărțile au fost traduse și publicate de Editura Humanitas Fiction. Cel mai recent roman al său, ‘Istoria insulei’, apărut în decembrie 2020, a fost tradus și publicat cu promptitudine cu câteva luni mai târziu în colecția ‘Raftul Denisei’, această ediție fiind prima traducere într-o altă limbă a cărții care a văzut lumina tiparului. Este vorba, probabil, despre cel mai ambițios proiect literar al scriitorului rus, născut la Kiev în 1964, și, așa cum declara de altfel într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu cu ocazia lansării ediției românești, despre o continuare pe un alt plan și într-un alt registru a unei părți a temelor abordate în ‘Laur’.

Insula este un tărâm imaginar și care pare extrem de familiar celor care trăiesc în Rusia sau Europa. Este separată de restul lumii de o mare care poate deveni frontieră de netrecut, poate oferi cale liberă invadatorilor sau poate fi o magistrală de schimburi de mărfuri sau de idei. Insula este împărțită în doua regiuni, cea de Nord și cea de Sud, care se află când în război, când într-o unitate incomodă, nereusind niciodată contopirea perfectă. Nordul și Sudul sunt separate de o Pădure în care uneori se petrec bătăliile interne sângeroase, și pe Insulă se află și un Munte, cu un vulcan adormit, din acelea care dorm secole, dar care la trezire pot dezlănțui dezastre. Istoria începe cam în Evul Mediu, deși rădăcinile caselor princiare se regăsesc printre împărații Romei.

‘Istoria insulei’ este redata pe două voci care prezintă trei planuri narative diferite, trei puncte de vedere, trei modalități în care aceasta poate fi relatată.  Prima voce este cea a cronicarilor, suntem într-o lume inspirată de istoriografia slavonă, este lumea letopisețelor. Cronicarii se succed în timp, numele lor sunt cunoscute, dar nu au prea multa semnificație, căci funcția (relatarea istoriei pentru posteritate) și stilul în care scriu sunt similare.

‘Istoria insulei au scris-o monahii. Nimic de mirare: numai cel aplecat asupra veșniciei are putința de a zugrăvi vremea, iar pământescul îl înțelege cel mai bine acela care se gândește la ceresc. …

Aflându-se într-un spațiu sfânt, istoria a fost, după părerea cronicarilor, ferită de falsificări. Acum, comportamentul față de istorie e liber: o scrie cine poftește și unde poftește. Oare nu aici își află cauza atât de multele falsificări?

Interdicția de a scoate cronica din mânăstire nu a făcut să dispară posibilitatea de a fi consultată intre zidurile mânăstirii. Cel puțin, pentru prinții domnitori. S-a considerat (și se consideră până în ziua de astăzi) că celor care sunt la putere le este necesara cunoașterea trecutului. Aceasta idee mi se pare întemeiată. Întemeiat, ce-i drept, este și faptul că ea, cunoașterea istoriei, nu a ferit încă pe nimeni de greșeli.’ (pag.12-13)

Erau oare cronicarii într-adevăr feriți de falsificări și intruziuni ale puterii? Desigur că nu, așa cum vom vedea în înșiruirea de relatări care urmează. Unii dintre ei sunt constrânși să elimine perioade întregi din istorie, cum se întâmplă cu deceniile în care Insula este ocupată de un mare imperiu de pe continent și principele este redus la rolul de vasal. Un alt cronicar va ține o cronică particulară secretă, care contrazice versiunea oficială a istoriei.

‘Istoricilor li s-a prescris să se consacre prevederii științifice a viitorului, să nu se lase atrași inutil de trecut și chiar de prezent, care se află prea aproape de trecut. Mie, mult păcătosului Galaktion, mi s-a poruncit să rămân păstrător al trecutului și să îl corectez din când în când în măsura în care acest lucru va fi nimerit pentru prezent. Dar eu, căindu-mă pentru arderea istoriei, întru ispășirea păcatului meu voi continua în taina istoria prezentului, care trece pe neobservate în trecut.’ (pag. 196)

Când regimurile politice se schimbă, se schimbă și tonul relatării, glorioșii conducători de până ieri cad în uitare sau sunt diabolizati, și uneori sunt schimbați și cronicarii. Când ne apropiem de modernitate și apare o ‘Societate de istorie a insulei’ au loc și dezbateri care pun în evidență perspective radical opuse:

‘Ce este istoria? m-au întrebat profesorii.

Istoria, am răspuns eu, este o descriere a luptei dintre Bine și Rău, care se duce cu brațele oamenilor.

Ce poate fi considerat, după părerea dumitale, eveniment istoric?

Eu, fără nici o zăbavă, am spus:

Poate fi socotită astfel orice biruință a unei puteri asupra alteia, întrucât raportul dintre biruințe și înfrângeri determină starea de spirit a poporului.

Cele doua teze prezentate, au răspuns ei, stau la baza erorilor dumitale fundamentale, deoarece istoria descrie nu lupta dintre Bine și Rău, ci un lanț continuu de cauze și efecte. Eveniment istoric este acel eveniment care schimbă cursul istoriei. Binevoiește, frate Ilari, să te ocupi de alcătuirea lanțurilor cauză-efect, altfel iți vom interzice să predai la Universitate.’ (pag. 171)

A doua voce narativă este cea a perechii princiare formate din Parfeni și Ksenia. Ei sunt și personaje și co-autori ai Istoriei. Relatările lor sunt inserate în text (și diferențiate prin font) și avem astfel de-a face cu o perspectivă dublă. Prințul Parfeni și prințesa Ksenia unifică printr-o căsătorie prevestita de proroci cele doua jumătăți ale insulei, punând capăt pentru o vreme războaielor fratricide. Pentru ei timpul se scurge însă altfel, binecuvântați fiind cu o viață de peste trei secole și jumătate, până în contemporaneitate. Legătura dintre cei doi este una de dragoste castă și de devotament pentru destinul Insulei. Revoluțiile îi înlătură de la conducere, dar continuă să vegheze asupra destinelor insularilor și să intervină în momentele cheie. Spre finalul vieții ajung în Parisul inamic (strămoșii declaraseră război Franței cosmopolite) și devin consilieri ai unui film istoric și biografic al unui faimos regizor francez despre Insulă și despre viețile lor. Pregătirea scenariului acestui film constituie al trei plan narativ, un fel de oglindire a esenței romanului, care într-o perspectivă inversată privește la lumea de azi prin prisma metaforei Insulei.

Relativitatea timpului este, deci, una dintre temele centrale ale cărții, împreună cu relativitatea istoriei. Cronicarii, oricât de integri ar fi și de imparțial ar încercă să-și scrie relatările, sunt supuși și ei relativității, datorită dependenței de timpurile în care trăiesc și scriu. Pentru sacra pereche princiară timpul se scurge altfel, binecuvântarea cu ani tereștri numeroși este nu una personală, ci una colectivă, ei fiind nu numai o întruchipare a tradiției și a esenței istorice și un reper moral pentru supușii și concetățenii lor, dar și cei la care poporul apelează în momentele critice.

‘Da, toți oamenii au un timp comun, dar el nu este decât o linie punctată pe care se înscrie timpul personal al fiecăruia dintre noi. De aceea, unii trăiesc douăzeci de ani, iar alții două sute. Sau nouă sute. Timpul lor personal este o realitate, iar timpul comun o pură convenție. O dorință de a da impresia că totul este legat.’ (pag. 77)

 

‘Ce cred eu, nevrednicul călugăr Nektari, uitându-mă la timpul fugar? Cel mai bine iți dai seama când vezi sfârșitul unor evenimente care și-au avut începutul nu ieri, nu azi, ci, să spunem, cu o sută cincizeci de ani în urma. Ieri încă părea că istoria a încremenit pentru vecie și că de-acum ea va consta din evenimente mărunte, pentru că toate lucrurile importante au mai avut loc o dată pentru totdeauna. Dar nu trec nici doua veacuri, că un imperiu care a înghițit întreaga lume se prăbușește și, din el, ca din pântecele bestiei din poveste, ies, rămase întregi, state mici. N-au fost războaie crunte, n-au fost comploturi perfide, dar imperiul s-a năruit.’ (pag. 138)

Evgheni Vodolazkin este adeptul unui umanism cu tentă creștin ortodoxă, o concepție pe care o definește ca aparținând curentului personalismului creștin. Majoritatea personalităților acestui curent au fost gânditori sau prelați catolici sau anglicani, dar Rusia a dat și ea un strălucit exponent în persoana lui Nikolai Berdiaev (1874 – 1948). Cititorii din țările care au trecut prin experiența comunismului nu vor putea să nu considere Insula o metaforă a Rusiei în succesiunea epocilor medievală, țaristă și totalitară. Interesant, Vodolazkin, cel puțin în interviul dat lui Cristian Pătrășconiu prefera asocierea cu istoria Europei. Să fie vorba despre prudență politica în contextul Rusiei de astăzi? Ca cititor trăit în Romania național-comunistă, nu am putut să nu percep anumite pasaje ca fiind parcă scrise de cineva care a trăit sau a fost contemporan și a cunoscut bine cele prin care am trecut și noi în perioada în care parcă trăiam în lumea lui Orwell cu ani buni înainte de a ne fi permis să citim ‘1984’. Iată de exemplu un pasaj în care este abordată, sarcastic desigur, ideologizarea artei:

‘Presimțindu-și parca sfârșitul fantasmagoric, Strâmbul a deschis în artă drumul realismului, și pentru fiecare fel de arta a găsit o vorba înțeleaptă. Pe pictori i-a sfătuit să reproducă fotografii cât mai des, iar pe scriitori să transcrie texte cu un înalt grad de autenticitate, de pildă, procesele verbale ale ședințelor. În scurt timp, tablourile pictorilor de frunte nu s-au mai deosebit de fotografii, iar despre literatură nici nu mai vreau să vorbesc: toată lumea cunoaște aceste texte.

Ceea ce păruse la început o gluma nereușită și o lipsa patologica de gust … a căpătat treptat un caracter mult mai serios. Nu era ceva de glumă, fie și pentru faptul că viitorul luminos biruitor crea cu toată forța o nouă religie.‘ (pag. 217)

Sarcasmul se amestecă cu o respingere a doctrinelor dialecticii marxiste. Iată, un pasaj care îmbină grotescul cu fantasticul:

‘A doua întâmplare nu a mai fost de discutat și nu prevestea nimic bun. În Piața cea Mare a ieșit o măgăriță și a spus cu voce omenească:

Revoluțiile sunt locomotivele istoriei.

După ce s-a gândit puțin a adăugat:

Noi nu avem ce pierde, doar propriile lanțuri.’ (pag. 151)

Evoluția spre democrație electivă nu are o perspectivă mai bună în aceasta concepție.

‘În vara conducerii Ceciliei, Insula s-a pregătit pentru alegeri. Erau alegeri pentru a doua oară în țară, și cetățenii Insulei aveau de-acum o oarecare experiență. Experiența le șoptea că, fară doar și poate, alegerile influențează felul cum decurge viața, dar că influența aceasta își are limitele ei. Mai exact spus, alegerile stabilesc numele Președintelui, dar nu hotărârile lui. Cei mai prespicace dintre cetățeni chiar au exprimat presupunearea că Președintele ieșit învingător la alegeri face ceea ce ar face și orice neînvingător daca s-ar întâmplă să învingă.’ (pag. 316)

Stilul narațiunii evoluează pe măsură ce timpul istoric se apropie de prezent. În primele capitole domină stilul letopisețelor și abundă referințele biblice sau de istorie veche. Limba folosită se modernizează, căci și perenul cuplu princiar, Parfeni și Ksenia, ne devin contemporani. Traducerea excelentă a Adrianei Liciu urmărește acesta evoluție. Singura mea nedumerire este legată de folosirea repetată a substantivului ‘comunalka’ pentru a desemna un apartament locuit în comun. După câte stiu eu, acest cuvânt nu exista în limba româna vorbită de această parte a Prutului și dicționarele par să-l ignore și ele. Unii cititori s-ar putea să aibă nevoie de lectura a câteva zeci de pagini la începutul cărții pentru a sesiza și a se obișnui cu alternarea vocilor și cu felul în care evoluează narațiunea. Efortul le va fi răsplătit.

Lectura ‘Istoriei insulei’ m-a captivat. Am găsit în ea istorie și filosofie, morală și poezie. Multe pagini sunt antologice și evenimentele istoriei părții de Răsărit a Europei sunt sintetizate, decantate și redate într-o structura romanesca atrăgătoare. Precum scrierile biblice, finalul se îndreaptă spre o apocalipsă, dar în imaginația scriitorului aceasta poate fi oprită printr-un sacrificiu. Viziunea lui Evgheni Vodolazkin despre politică și istorie nu este neapărat identică cu a mea, dar ea este exprimată într-o formă literară măiestrită, în cea mai buna tradiție a literaturii ruse. Din concepția sa despre lume rețin și rezonez cu centralitatea ființei umane. ‘Istoria insulei’ este o carte intensă și foarte bine scrisă, în care ambițiile scriitorului de a continua linia începută cu ‘Laur’ sunt în mare măsură împlinite.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Wikipedia.org)

Articole similare

Prin blogosfera cinefila (17 – 23 septembrie 2012)

Jovi Ene

Top 10 Filme de Frontieră

Dan Romascanu

Robii urii: ”Patria”, de Fernando Aramburu

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult