Carti Carti de fictiune

Pe marginea abisului: „Un ceai la capătul lumii”, de Frances Miralles și Ángeles Doñate

„Un ceai la capătul lumii”, de Frances Miralles și Ángeles Doñate
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Romanul ”Un ceai la capătul lumii”, semnat de Francesc Miralles și Ángeles Doñate, de profesie jurnalistă, implicată în numeroase proiecte sociale, și scriitoare (a publicat romanele ”El alma de la radio” și ”El invierno que tomamos cartas en el asunto,”El último vagón”), explorează psihologia japonezilor, traumele și problemele vieții sociale prin intermediul câtorva povești surprinzătoare. Ambii scriitori sunt originari din Barcelona. Kosei-San, unul dintre personajele principale ale romanului, trăiește într-o cabană modestă și singuratică, pe marginea unei stânci din Munții Stâncoși. Japonezul Yukio Shige, cel care a inspirat personajul lui Francesc Miralles, a salvat aproximativ 700 de vieți de la o posibilă sinucidere de pe stâncile Tōjinbō, Prefectura Fukui. Scriitorul spunea într-un interviu pentru blogul filme-cărți că găsește totdeauna inspirație în oamenii reali. Asemenea lui Kosei-San, „gardianul abisului” încerca să-i împiedice pe sinucigași din a se arunca de pe stânci invitându-i să discute despre problemele lor la o ceașcă de ceai, atunci când îi surprindea mergând domol, fără aparat de fotografiat sau ghid, spre marginea abisului. Posesor al unui secret care i-a permis să afle că existența oferă a doua și a treia șansă, prin această ceremonie bătrânul spera să găsească o cale de ieșire care să-i permită celui pierdut să se împace cu viața.

„Am scris într-un Monday News despre un reportaj din revista Time, pe care îl citisem în avion, acum 12 ani, întorcându-mă din Statele Unite. Era vorba despre stâncile abrupte Tōjinbō, din Marea Japoniei, care atrag mulți sinucigași, și despre Yukio Shige. De când s-a pensionat din poliție, Yukio Shige și-a dedicat viața vegherii acelui loc prăpăstios de pe malul mării, unde în fiecare an se sinucideau 20-30 de oameni. Îi urmărește cu binoclul pe cei care vin acolo, căutând semnele care le-ar putea dezvălui starea de spirit. Când vede vreun om singuratic, îmbrăcat lejer, care merge șovăielnic printre stânci, dă fuga să-i vorbească. Îl invită în refugiul lui, la un ceai cu biscuiți, pentru a-i aminti de copilărie. […] Am vrut s-o conving pe prietena mea Ángeles Doñate să scrie un roman inspirat de Yukio Shige. Mai lucrasem cu ea și-i cunoșteam sensibilitatea. În cele din urmă, mi-a spus că, întrucât povestea era descoperirea mea, acceptă nu­mai dacă o scriem împreună. În roman, Kosei-San este gardianul abisului în stâncile californiene. Un ziarist care tocmai își pierduse fratele se duce să-l întâlnească, dornic să-i înțeleagă viziunea existențială. Pe lângă faptul că are parte de o experiență insolită în locul acela îndepărtat, poveștile lui îi oferă o nouă perspectivă asupra artei de a trăi.“, mărturisea Francesc Miralles într-un interviu.

Toni, jurnalistul care trece printr-o perioadă dificilă datorită pierderii fratelui său, a cărui cenușă o poartă într-o urnă și pe trebuie să o împrăștie într-un loc special, se regăsește la un moment dat din ce în ce mai izolat, obsedat de muncă și succes. Întâlnindu-l pe Kosei-San are nu numai șansa de a se salva pe sine, ci și de a încerca să-i ajute și pe alții să-și regândească viața atunci când sunt în impas. Bătrânul îi spune câteva povești, nu toate cu final fericit, în care ideea principală este aceeași: viața nu este simplă, însă, oricate lovituri ai primi, există întotdeauna posibilitatea de a te redresa și că pentru a înțelege problemele altora, trebuie, mai întâi, să le înțelegi și rezolvi pe ale tale.

”Tot ce trăim ascunde o lecție, un mesaj sau un semn, așa cum îmi spusese maestrul. Fiecare descoperire este,la rândul ei, o pistă ce trebuie urmată.” (pg. 173)

Volumul este structurat în patruzeci și unu de capitole, cu titluri foarte atent alese (Templul cerului, Cântecul abisului, Micul muzeu al amintirilor, Dincolo de locul care nu-i în nicio parte) de cele mai multe ori destul de scurte, fiecare axată pe o valoare sau sentiment (compasiunea, voința, loialitatea, prietenia, responsabilitatea, singurătatea). Pe măsură ce poveștile avansează, Toni începe să își dea seama de un lucru extrem de important: până la întâlnirea cu Kosei-san aproape că nu avut parte de niciun moment de introspecție. Și abia după se o găsește pe Esmeralda, cea care e mereu pe drum, care trăiește clipa cu doar un cort și un rucsac în spinare, realizează ce înseamnă de fapt bogăția.

”Naufragiat în locul acela absurd, dincolo de locul care nu-i în nicio parte, încetasem să mai fiu singur.” (pg. 107)

Ángeles Doñate

Cartea insistă destul de mult pe ideea de a avea un scop bine definit în viață, de a trăi în prezent, dar și pe efectele negative ale unei vieți trăite sub imperiul stresului și al urmăririi unor bunuri fără valoare spirituală, despre viața cu/fără un scop, autorul mizând, prin intermediul personajelor sale, pe ideea de creare a unui sens al vieții, ceea ce oferă energie pentru a-l atinge, ceea ce, la rândul său, ne ține ocupați într-un sens pozitiv. A avea un scop în viață elimină frustrare și criza existențială. Acestea sunt, de fapt, mizele majorității cărților semnate de Frances Miralles și ”Un ceai la capătul lumii” nu se abate de la această regulă.

”Am urcat aici într-o dimineață foarte devreme: voiam să văd răsăritul soarelui. Azi ai să te culci târziu de tot, dar bine ar fi să vezi unul altădată. E o experiență unică, mă face să mă gândesc la cuvintele lui John Lenon: «Când faci ceva nobil și frumos și pare că nimeni nu-și dă seama, nu te întrista. Fiindcă în fiecare dimineață soarele e dăruiește un spectacol minunat, și cei mai mulți dintre noi dorm.»” (pg. 70)

Volumul nu are, de fapt, pretenția de a rezolva crizele existențiale, ci mai degrabă caută să destindă, să ofere căi și perspective noi de acces către spații la care mulți dintre noi nu se gândesc. Cochetează pe alocuri cu escapismul, fără a cădea în să în capcană unui roman de mâna a doua. Structura lejeră permite o lectură rapidă și reconfortantă, dacă cerințele nu sunt prea mari. La o analiză mai atentă însă cititorul care este obișnuit cu romanele lui Miralles nu va găsi nimic nou aici, volumul suferă la capitolul acesta, iar împletirea poveștilor se dovedește destul de slab construită. ”Biblioteca de pe lună”, roman tradus și publicat tot la Humanitas fiction, acum doi ani, mi-a plăcut mult mai mult, atât ca poveste, cât și ca arhitectură a textului, și din această cauză am fost entuziasmată când am auzit de traducerea romanului Un té para curar el alma, despre care am încercat să notez aici atât impresii pozitive, cât și să evidențiez părțile în care scriitorul putea investi mai mult.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: libhumanitas.roedicionesurano.es, arhiva personală Francesc Miralles, facebook.com)

Articole similare

Vizitatorul, de Tudor Alexander

Delia Marc

Fragment în avanpremieră: ”Poate Estera”, de Katja Petrowskaja

Jovi Ene

Sfânta Rusie, de Alain Besançon

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult