Carti Carti de fictiune

„Paradisuri pierdute (Străbătând secolele, vol. I)”, de Éric-Emmanuel Schmitt

„Paradisuri pierdute (Străbătând secolele, vol. I)”, de Éric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt, București, 2022
Traducere din franceză de Doru Mareș

”Și de ce să mergem înainte? Pentru a trăi. Viața e propriul ei scop.”

Eric-Emmanuel Schmitt a dospit mulți ani acest proiect fascinant, o poveste ”străbătând secolele”, constituită din opt călătorii (volume).  ”Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV lea î.Hr.); 5. Cele două împărății(Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice).

O documentare complexă, din diferite domenii: religioase, științifice, filozofice, artistice, politice (toate acestea analizate și filtrate prin personalitatea autorului) constituie țesătura pe care se dezvoltă  uimitoarea poveste de sfârșit de neolitic, încheiată cu deluviul.  Potopul este pasul cel mare  care conturează începuturile civilizației. Arhitectura acestei povești este construită prin salturi între timpurile primordiale și cele venite ulterior, salturi pe care personajul emblematic – Noam, le decodifică cu note consistente de subsol! Noam este acela care peste mii de ani  își scrie în Beirut memoriile lungii sale vieți, împletite cu ale lumii secole… ”Acum nu-și mai caută povestea fiindcă aceasta vine ea să-l caute”, ne spune în una dintre notele sale de subsol. Note de subsol extrem de bogate în explicații care vin să lărgească înțelegerea cititorului, călător alături de Eric-Emmanuel Schmitt.

Noam se prezintă în relație strânsă cu natura care îi este cămin lui, familiei lui și celor din satul de pe lac, cârmuit de Pannoam, tatăl său.

 „M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară a pâraielor și a râurilor, pe marginea unui lac devenit mare.”

O viață grea, plină de pericole, o comunitate cu reguli bine organizate, stabilind ferm poziția barbatului și a femeii în mica societate aflată la începuturile ei, unde toți cei vii sunt supraviețuitori. Toți cei vii au supraviețuit nașterii, bolilor copilăriei, înfometării, furtunilor, războaielor, gerului, durerii, despărțirilor, tristeții, oboselii. Toți cei vii au puterea de a merge înainte”…”Și de ce să mergem înainte?”… ”Pentru a trăi. Viața e propriul ei scop, Noam. Natura o confirmă clipă de clipă […] Frunzele moarte nasc frunze vii, tulpinele tinere cresc din descompunerea celor de dinainte, fiecare cădere produce o înălțare, fiecare dispariție sporește ființa. NU există înfrângeri. Natura nu cunoaște nici oprire, nici sfârșit, fiindcă o ia mereu de la capăt, înșiruind noi forme. Moartea este mijlocul prin care viața renaște, perseverează și se dezvoltă”.

Iată una dintre discuțiile/lecții pline de tâlc dintre Noam – personajul principal și Tibor – un fel de guru aș spune, care va fi alături de Noam și îi va cizela caracterul. Tibor înțeleptul, cunoscătorul darului plantelor de a-i salva pe oameni de la boală și de la moarte. Tibor, tatăl frumoasei Noura, de care se îndrăgostește Noam și pe care intenționează să și-o ia a doua nevastă, alături de Mina.

Corpul meu îi sesizase imediat frumusețea: o flacără-mi împurpurase chipul, buzele mi se desfăcuseră, picioarele parcă-mi prinseseră rădăcini. Încremenisem. Niciun gând nu-mi mai trecea prin cap. Odată cu trezirea cărnii, conștiința îmi ațipise. Inaugurând o îndelungă serie, eram supus  efectului Noura: corp vioi, spirit greoi”. Și se va dovedi această premoniție!

Tibor este la fel ca fiica sa ” și în el clocoteau forțe contradictorii, era plin de energie și sastisit totodată, pasionat și relaxat, curios și blazat”.

În cadrul acestei comunități/societăți, grupuri-grupulețe în cristalizare, apar probleme care nici până în ziua de astăzi – și proabil că niciodată nu vor dispărea cu totul. ”Nici unul […] nu își dorise vreodată un altundeva și toți se mișcau din constrângere. Migrantul e acela care nu vrea să plece […] Exodul vorbește despre condiția umană […] Nu există nimic mai legitim omenesc decât să locuiești ici și colo. Migrantul nu este celălalt, migrantul sunt eu cel de ieri sau eu cel de mâine. Prin străbuni, nu prin descendenți, fiecare dintre noi poartă în sine mii de migranți”.

Pe de altă parte, ”străinul deranjează. Nimic nu e mai spontan decât suspiciunea pe care o provoacă. E de undeva de dincolo de frontieră și nu doar de frontiera satului sau a țării, de frontiera limbii, dar și de frontiera omenescului. Să fi fost om ca noi cel care nu vorbea ca noi? Unul pe care nu-l înțelegeam, care se îmbrăca altfel, care se purta altfel? La o astfel de stare apăsătoare nu există decât două reacții:  denigrarea sau ospitalitatea.”

Calitatea unui conducător a fost dintotdeauna dată de capacitatea de a ține colectivitatea – recte satul – închegată, primitoare, înțeleaptă și să-și înțeleagă oamenii. Asta i se cerea lui Pannoam. Și nu ”Să îi faci nătângi pe cei pe care nu-i înțelegi (pentru că asta) înseamnă să te dovedești tu un nătâng”.

Supraviețuirea speciei umane este scopul istoric principal. Și pentru atingerea lui, instrumentele sunt cele obișnuite din preistorie până în prezent. Să înmulțești numărul membrilor, să privești atent în jur, să cauți să închei relații de colaborare și lecția de bază este <să învăț unde merg că merg>

Iată însă că și Pannoam e subjugat de farmecele fiicei lui Tibor și și-o dorește și el soață, a doua soață, prima find mama lui Noam : ”Mă voi căsători cu Noura”. Însă Noura dovedește ”insolență, batjocură, persiflare”, este lipsă de suflet, e arivistă, interesată – o fațetă a femeii (și nu numai) de-a lungul istoriei. Dintotdeauna a existat câte o femeie, sămânță de discordie, istoria e plină de astfel de exemple, ca de altfel și de bărbați gata să-și piardă ”uzul rațiunii”. Urmărind apariția următoarelor volume din seria ”Străbătând secolele”, probabil că vom afla cum stau treburile.

Și după cum începem să înțelegem și lipsa de caracter și versatilitatea lui Pannoam, odată ce în galeria personajelor își face apariția Barak, fratele lui Pannoam și unchiul lui  Noam.

Pannoam inspiră atâta dragoste, încât ai crede că oferă tot pe-atât. Dar nu e cazul. […] Pannoam iubește cum îi convine și când îi convine […] Pannoam aparține acelei categorii de orgolioși pe care gelozia nu-i poate atinge. Are o părere mult prea bună despre el și nu visează să devină un altul. În schimb detestă pe oricine îi ține umbră.”

Din discuțiile dintre Noam și Tibor, prin intermediul cărora Batrânul  cizelează nestemata  care se dovedește a fi tânărul, mai citez:

”-Poți suferi de singurătate chiar fiind în mijlocul alor tăi? – Asta-i soarta omului care gândește cu capul lui”.

 

”- Bufnița ajunge și-n alte lumi, în lumea invizibilă, în lumea zeilor, în lumea spiritelor și în cea a morților”. ”- Bufnița este deci un totem minunat, nu-i așa? Un totem care te face mai fericit decât ursul singuratic…”.”- Oare poți fi fericit când nu-ți mai faci iluzii?”.

Da, pe atunci, în zorii umanității, visurile însemnau mult pentru oamenii în așteptarea răaspunsurilor pe care le căutau. ”Pe atunci se acorda multă atenție visurilor. Ele reprezentau primirea de către om a ceea ce nu era omenesc. Prin mijlocirea lor ne apăreau în fața ochilor zei, spirite, demoni și morți. Dacă ziua un perete de netrecut se ridica între ei și noi, noaptea deschidea porți prin care se insinuau entitățile spirituale […] Fiecare vis făcea legătura dintre noi și lume, natură, suflete, forțe.

Gândind, observând, judecând, Noam realizează și că ”Da, aveam puterea de a interveni în viața mea în loc să o îndur; cel puțin asta descoperisem. Și mai descoperisem și că puteam fi eu însumi în loc să fiu un altul; pentru întăia oară reperam o parte nedeterminată a existenței mele, o falie, o zonă cețoasă, o breșă pe care nu știam cum să o caracterizez și pe care filozofii o vor denumi, milenii mai târziu, <libertate>”.

Noam se retrage singur pe malurile lacului, prin păduri și nu își schimbă viața ci  ”modul de a privi viața”… se străduiește să atingă ”împlinirea înțelepciunii”. Știe că ”Nu există întrebare la care să-i lipsească răspunsul. După asta și recunoști oamenii care nu știu nimic: sunt cei care știu totul!

Noam își pierde  copilul abia născut și o pierde și pe soția sa Mina, care îi fusese alături mulți ani, tăcută și devotată. Noam simte  ”Milă, iubire amară, dureroasă, lucidă, nemulțumită, totuși iubire…” și este convins că pițigoiul care ăi dă târcoale este întruparea Minei.

Natura anticipează, calculează și vede departe. Noi, cu nasul înfipt în prezent, rămânem orbi în fața viitorului”.

Retragerea în natură este pentru Noam un mijloc de a se descoperi și a învăța… Are loc o nouă întâlnire providențială,  cu Barak (fulger = în ebraică) – unchiul său, fratele cel mic al lui Pannoam. Barak îi cunoaște acestuia foarte bine toate defectele – și nu puține – căci Pannoam i-a furat-o pe Elena (mama lui Noam) lui Barak , căsătorindu-se cu ea. Prin urmare, Barak și Noam erau amândoi victimele lui Pannoam, care acum și-o dorește și pe Noura…

Noam folosește înțelept libertatea însingurării… ”Singurătatea ca pe o eliberare, nu ca pe o privare”.

Lui Noam i-a folosit timpul alături de Barak, pentru că acesta ”alesese lumina, alesese fericirea, fiindcă era în același timp melancolic și vesel. Cultiva trândăvia, fiind și activ și leneș”. Considera că s-a pierdut lumea de ieri, liberă și naturală și a apărut omul domestic, ”blocat de legi, de reguli, de obligații cărora trebuie să li se conformeze”. Acesta, ”În loc să se elibereze de constrângerile fizice, până la urmă ușor de satisfăcut, își crease constrângeri suplimentare, sociale, morale, spirituale, constrângeri numeroase și apăsătoare care îi închideau în sat ca într-o închisoare.”

Ticăloșia duplicitară a lui Pannoam pentru a-și asigura puterea dominantă asupra satului este deja sfidătoare: ”Cinic, manipulator”. Cititorul nostru de astăzi știe ce înseamnă Gustul puterii! Putere la care Pannoam refuză să renenunțe în favoarea lui Noam: ”Chiar ai crezut c-o să-ți dau puterea, netotule?

Noam își găsește din nou alinarea în brațele Vânătoresei Tita, astfel încât mult doritul copil va veni pe lume!

Într-unul din comentariile sale note de subsol, Noam scrie:Asistam la sfârșitul unei lumi”, dar… ”Gândindu-mă la Pannoam, la Barak, credeam că era sfârșitul unei lumi. Habar nu aveam că aveam de-a face cu sfârșitul lumii”.

Survivaliștii – supraviețuitorii sfârșitului lumii, și-au pus cu asiduitate întrebarea ce s-a pierdut de fapt? ”înțelepciunea care așeza omul în natură, ca fiind unul din elementele ei […] Stăpân și proprietar al naturii? Filozofii timpurilor perindate gândeau profund asupra schimbărilor și asupra condiției omului în vremuri. Din nou și până în zilele de azi ”neîncrederea sistematică față de străin, de imigrant, de migrant”.

Piedicile sunt condiția fericirii?”

Misterele naturii… ”Regatul de Dedesubt trebuia să comunice cu Regatul de Deasupra”. Amenințările naturii (sau poate ale zeilor), Apar personaje noi în fața pericolelor. La Poarta Zeilor – Cetatea Zeilor și Mijlocul Lacului”, în lupta cu puterile trezite ale naturii, apar Vlaam și fii săi, apare și misteriosul personaj Derek.

În toată această conjunctură a presentimentului pericolului și a necesității adunării forțelor de salvgardare, Noam este văzut drept ”omul anunțat de zei”, salvatorul satului, de fapt al lumii.

Dar, să nu uităm cât este de adâncă împotrivirea oamenilor de a ieși din matca cunoscută… ”migrantul e acela care nu vrea să plece”. Și din nou, în nota de subsol, martorul timpurilor, Noam, povestește:

Secole de-a rândul am întâlnit coloane de migranți. Și nu doar că lucrul acesta nu a încetat, dar a luat proporții cu trecerea timpului.  Frecvența a sporit, iar numărul celor care le compuneau a trecut de la cei treizeci de indivizi la sute, la mai multe mii, la milioane […] Exodul vorbește despre condiția umană”.

Pline de înțelepciune, de tristețe, dar și de speranță aceste cuvinte ale lui Noam, statornicind relația naturii în conjunctură cu ființa numită om și spirit:

Natura nu era dușmanul meu, ci chiar mama mea. Nu eram altceva: veneam din sânul ei, depindeam de ea, mă întorceam la ea. A o cunoaște era totuna cu a mă cunoaște […] A descoperi, a analiza, a inventaria, a clasa, a testa, toate  aceste comportamente care mai târziu aveau să fie calificate dept științifice erau legate de religia mea și se înrudeau cu rugăciunea [ce subtilă trimitere]. A-mi dezvolta atenția față de univers exprima respectul pe care îl datoram zeilor, iubirea pentru ei, mulțumirile pe care li le adresam. Indiferența ar fi însemnat prostie. Ba nu, mai rău: trădare. Admirația amestecată cu uimire era parte din spiritualitate.”

Iar răspunderea de a conduce și salva oameni devine pentru Noam, în momentele grele, înțelepciune și diplomație: ”Derek și Tibor afirmă același lucru, unul inventând, și celălalt depunând mărturie. Și uite cum ajungi la adevăr și prin sinceritate, și prin minciună.”

Hotărâri dureroase, dar necesare în cazul acțiunii de salvare a omenirii… ”alegi oameni tineri și zdraveni care să poată supraviețui și să se poată înmulți”.

Conducătorul nu e liber, el e responsabil, nu are privilegii, doar îndatoriri și îi pedepsește pe cei vinovați”.

Călătoria pe ape continuă, enigmatică și inițiatică,  mereu o sursă de învățătură și inspirație. ”Necunoscutul este părintele groazei. Oamenii fug de ignoranță. Când nu umplu golul cu cele deja știute, îl fac prin imaginație”. Context în care se relevează și alt adevăr, valabil până în ziua de astăzi și atît de păgubos:  ”Nu există întrebare la care să-i lipsească răspunsul. După asta și recunoști oamenii care nu știu nimic: sunt cei care știu totul!

Lipsurile la care sunt supuși oamenii în greaua călătorie îi împing pe aceștia, in extremis, la lepădarea de empatie, de umanitate, însă Noam, înțeleptul conducător își amintește poziția fermă pe care a adoptat-o: ”Mai degraba foame decât canibalism! Preferam moartea individului morții omului.”

Și în sfârșit, iată că apare pițigoiul, întruparea spiritului ocrotitor al Minei… zboară spre vasul care abia își ține scândură de scândură, ținând în cioc ”o crenguță de stejar, foarte ușoară, foarte verde, foarte fragilă, abia ruptă dintr-un copac”.

Supraviețuirea, misterul dispariției Nourei și a lui Derek… sfatul lui Tibor… ”împiedicându-te să accepți, te-mpiedică să suferi”.

Dar în sfârșit… Pământ! Oamenii o iau de la capăt: ”Fericită epuizare… Apăsătoare sastiseală… Să construiești case, să le pui la punct, să defrișezi câmpuri, să delimitezi parcuri, să plantezi, să țeși, să împletești, să finisezi, să sapi, să găurești… S-o iei de la Capăt

Se năștea mitul…” Care avea ca tată sensul și ca mamă exagerarea. Se presupunea că nimic nu se petrecea la voia întâmplării, iar evenimentele aveau legătură unele cu altele. Spiritul punea ordine în haos, iar sensibilitatea adăuga porția de artă”.

Notele de subsol, din nou reprezintă comentariile personajului principal, Noam, care explică narativul respectiv de pe poziții temporale prezente, spunând cu mult umor, referindu-se la Potop și la textele mesopomiene, la evrei – Geneza deschizătoare a Bibliei, la greci… ”Firește, niciunul din aceste texte nu se prezenta ca reportaj despre potop sau despre mine. Exactitatea nu preocupa pe nimeni. Numai semnificația poveștii conta”. Aceasta este istoria, chiar și azi, cea la doi pași de noi este distorsionată uneori pentru a sluji interesele unora sau altora.

Ham, fiul lui Noam, ajuns la senectute, după o viață îndelungată în slujba comunității sale, recunoaște în ultimele clipe ale vieții sale – în fața tatălui său –  că ”oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de legende”.

Strabătând secolele, Noam analizează individul lipsit de independență în societățile în care „activitățile fuseseră împărțite, abilitățile repartizate, cunoștințele fragmentate […] Oamenii depindeau unii de alții, condamnați la viață colectivă”. Și Noam se explică din nou într-o notă de subsol; ”Sunt întotdeauna reticent când mi se vorbește despre progres. Acum că oamenii știu mai multe lucruri, cu atât individul știe mai puține[…] Specializarea îi apără pe cei care nu știu să facă prea multe”.

Ultimele pagini ale volumului ne pun în mână o cheie prețioasă, aceea abia descoperită de către Noam, după mii de ani de căutări și frământări și explicații științifice… enigma Potopului este dezlegată…”Potopul nu fusese universal, ci local,[…] rezultatul dezlănțuirii naturii”.

Prin intermediul lui Noam, Eric-Emmanuel Schmitt ne pune în fața unui semnal de alarmă la intensitate maximă privind viitorul omenirii. În zilele noatre ”oamenii știu, dar nu cred. Ba mai rău: nu cred ceea ce știu. Deși încălzirea atmosferei și consecințele ei țin de știință, nici nu cred, nici nu-i dau atenție. Numai ecologiștii și survaliștii, în opinia lui Noam, au meritul de a crede ceea ce știu”.

Trebuie să spun că sunt impresionată puternic de viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt asupra umanității, de imaginația sa debordantă (alimentată de o solidă și vastă cultură), de talentul și puterea sa de a construi o galerie de personaje (atât pozitive, cât și negative) bogate în sentimente și capabile de acte de umanitate și responsabilitate sau capabile de acte de trădare, violență și crimă abominabile. Sunt impresionată și de scriitura sa, de frazele sale bogate în culoare și muzicalitate.  Și de fapt, ca un corolar, și nu în ultimul rând, sunt impresionată de proiectul acesta atât de robust și de deosebit față de maniera elegantă, sensibilă și romantică a volumelor sale de până în prezent… perle străluncind în cutii de catifea. Așa cum notează Le Soir, sunt impresionată și de ”un desăvârșit simț al narațiunii, al peripețiilor, al răsturnărilor de situație și cu o abilitate de a crea personaje formidabile”.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: )

Articole similare

Semnal TV filme: weekend 4 – 6 noiembrie 2011

Delia Marc

„Atât cât ne putem înțelege unul pe altul”: Poem cu oameni mari şi mici, de Ramona Micu

Delia Marc

Pe căile sinuoase către întunericul sufletului uman: ”Rîuri de purpură”, de Jean-Christophe Grangé

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult