Matei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici
Editura Polirom, Iaşi, 2011
Puteti cumpara cartea acum, de pe Libraria online Libris.ro.
Povestea pe care ne-o istoriseste Lucian Dan Teodorovici – care din pacate – pentru multi romani nu este o poveste, ci tragica realitate careia i-au fost victime – te cutremura si te marcheaza pentru multa vreme dupa ce ai citit si ultima fila a volumului. Sunt realitati despre care mi s-a vorbit in familie, despre care mi-au istorisit cu reticenta si durere persoane care au trecut prin ele si despre care am citit multa literatura si lucrari memorialistice. Si memoria imi readuce acum in minte romanul lui Eginald Schlattner – Manusi rosii. Si imi mai amintesc ca discutand cu regizorul Radu Gabrea pe marginea romanului si a filmului realizat de domnia sa si asupra experintei lui Felix Goldschmidt – personajul principal – mi s-a explicat cat de aproape imposibil omeneste a fost pentru un om sa reziste torturilor fizice si psihice, fara ca la capatul puterilor sa nu semneze orice declaratie ii va fi fost ceruta. Sa incercam fiecare dintre noi sa ne punem in pielea acestor victime, ar fi un exercitiu greu de imaginat si sa dea Dumnezeu sa nu ajungem vreodata sa traim astfel de experiente pentru a avea ocazia sa experimentam conduita pe care am urma-o.
Dar pentru a sti ce nenorocire a creat omenirea, care a fost premiza si traiectoria ei si sa nu repetam vreodata aceasta neagra pata a trecutului, romanul lui L.D.T. este o lectie buna. O lectie construita exemplar, a soartei omului ingenunchiat sub vreme, dupa cum incepe sa inteleaga la un moment dat eroul sau, Bruno Matei: “Pentru ca abia atunci, in iarna dintre 1948 si 1949, a inceput sa intelega ca istoria mare avea intotdeauna o putere covarsitoare asupra istoriei mici, personale. Chiar daca nu intotdeauna aveai sansa de-a intelege asta la timp.”
Matei Brunul este inca unul dintre romanele contemporane care vine sa infatiseze universul socio-psihologic al mecanismului creuzetului in care se macinau identitati umane distincte pentru a se plamadi marionetele obediente ale noii oranduiri. Dar este una dintre acele carti exemplare ca structura, poveste, mesaj si stil si se inscrie printre cele mai bune ca tematica, ale ultimilor ani. Alaturi de “Inca de pe atunci vulpea era vanator” – Herta Muller, sau “Manusi rosii” – Eginald Schlattner. Daca la Herta Muller „Cei de la Serviciul Secret intrau la noi in casa, in absenţa noastra, fara nicio reţinere”, la Schlattner si la Lucian Dan Teodorovici sistemul “ticalosit” patrunde in sufletele, in constiintele, in mintile si in vietile oamenilor – pervertindu-le constient/inconstient – determinand duplicitati si mutatii psihologice fundamentale. Iar cele mai sigure victime sunt acele exemplare umane, care asemeni papusilor-marioneta, nu au bine conturat si fixat centrul interior de greutate/echilibru.
Lucian Dan Teodorovici construieste doua lumi in antiteza, doua sisteme ale acelorasi meleaguri romanesti, una antebelica in care se plamadeste constiinta frageda a tanarului Matei (inclusiv cu popasul sau peninsular in Italia) si una kafkiana, postbelica, a Romaniei comuniste. Doua lumi unite de pasiunea lui Matei Bruno pentru “teatro delle marionette –cu papusi mai mici, mai vechi, nascute in antichitatea orientala si ajunse, pe calea razboaielor, la romani, care le lasasera apoi mostenire intregii Europe a Evului Mediu si in special Italiei”. Si tocmai aceasta pasiune il atrage in capcana pe care i-o intinde cu cinism istoria. O capcana in care lumea de lemn, sfoara si panza a marionetelor se transforma intr-o lume a papusilor vii, a marionetelor din carne si sange, pe de o parte marionetele-victime manuite in universuri concentrationare, pe de cealalta parte marionetele-tortionari hotarate sa dea nastere omului-nou-intr-o-societate-noua.
Autorul construieste un univers halucinant al locurilor de detentie romanesti, presarate pe tot intinsul tarii, din capitala si pana in Dobrogea si pana hat… spre hotarele de nord. Cu o plasticitate dureroasa a ordinii, regulilor, intamplarilor si oamenilor care strabat aceste locuri, si le hranesc cu sufletelor lor vandute, cu mintile lor ratacite, cu sperantele lor pierdute. Un univers subuman al supravietuirii si a compromisului, al acelui “treispe-paispe” mai “sperietoare decat gardienii”. “Zelul reeducator” in fata caruia unii au reusit sa taca…dar foarte putini au fost acestia … si pretul platit a fost adeseori anihilarea fizica.
In acest sens sunt cateva cuvinte de mare subtilitate, prin care autorul conexeaza natura marionetei-jucarie cu natura umana a marionetei-fiinta: „Orice miscare a marionetei se bazeaza pe un centru de greutate. Daca este manuit cum se cuvine, daca marionetistul il cunoaste, il simte pana la identificarea cu el, celelalte parti ale corpului, care sunt doar niste parghii, pendule, se misca pe linia dorita de el. Forta gravitatiei isi face datoria. La om, sufletul e o necunoscuta. Sufletul marionetei e insa usor de gasit, e tocmai acel centru de greutate. Și el dicteaza miscarea, actiunea, ii dicteaza practic viata. Viata marionetei sta in mainile marionetistului. Niciodata nu poti manipula papusa, niciodata n-o poti face sa traiasca asa cum vrei tu, daca nu inveti sa-i controlezi in profunzime sufletul, indiferent de locul in care se afla. Sufletul sau centrul de greutate…”
Au fost oare comunistii si tortionarii atat de fin psihologi si au ales acele metode perfecte de reeducare si convertire a tuturor categoriilor sociale – de la taranul analfabet pana la intelectualul stilat, intr-o masa amorfa inregimentata in procesul de noua constructie sociala? Nici vorba… Instinctele primare, cruzimea, teroarea, delatiunea, violenta au creat vidul, lipsa palpabila a sperantei, transformarea moralului si umanului in amoral si inuman. Domneste monopolul violentei, in lipsa – sau anihilarea educatiei si a culturii.
Amenzia lui Bruno Matei (urmare a unui accident … sau poate nu un accident, ci o modalitate de evadare) poate fi considerata o metoda de autoaparare a eroului, o autolobotomizare. Datorita careia, iesind din inchisoarea sa mica si plasat in inchisoarea mare care devenise tara, lipsit de cohortele de gardieni ai caror ochi l-au urmarit douazeci de ani, se capatuieste numai cu doi gardieni…propriii si numai ai lui! Doi gardieni “prieteni” meniti sa ii jaloneze orele si zilele “libertatii” si “rascumpararii pacatelor”. O libertate fara libertate, aidoma cu libertatile schizofrenice ale majoritatii cetatenilor. Teoretic, omul marioneta Matei Brunul a cazut, insa alaturi de papusa marioneta Vasilache, se cauta pe sine, isi cauta centrul de greutate, incearca sa se redescopere pe el si greselile trecutului.
Autorul construieste in zona “libertatii” lui Matei Brunul, grotesti figuri ale decidentilor noii societati. Printre ele straluceste bovin-malefic, “tovarasul Bojin”, emblematic pentru modalitatea de gestionare a caracteristicii primordiale “iepocii” – duplicitatea! Pentru ca tovarasul Bojin gandeste: “un adevar din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sa ramana acolo. Iar celalalt adevar, tot mai important in viaţa lui, era adevarul rostit, oficial”. Oamenii noi , inregimentati in campul general al muncii, gandeau, atata cat gandeau– una in propria bucatarie si in propria pijama si alta declarau – lozincile zilei alaturi de celelalte fantome ale prezentului. Trecutul si normalitate dispar din circumvolutiunile natiunii, pentru a-si face rareori aparitia in subconstientul viselor din dormitoare.
Bruno – vulpea vanata , Bojin – securistul vanator, Eliza – informatorul ogar sunt, ca si la Herta Muller, eroii fabulei, adunati intr-o bula atemporala. Cerul Romaniei era plin in “iepoca’ de mii de bule; atemporale, pentru ca nimeni, dar nimeni nu mai spera sa revina la timpurile normalitatii. Poate chiar aceasta inversare “inca de pe atunci vulpea era vanator” a Hertei Muller, a fost scanteia care a declansat schimbarea.
Pentru Matei Brunul insa, nu va veni niciodata izbavirea. Asemenea lui Moise, el nu va putea pasi dincolo de limita sa. Acesta pare a fi sfarsitul romanului, rezolvarea pe care ne-o propune Autorul. “Nu numarul pasilor conteaza” gandeste Matei Brunul. Poate cum si de ce ii faci in viata!
Romanul lui Lucian Dan Teodorovici il percepi cu usurinta cinematografic. Datorita ritmului, decupajelor, jocului trecut-prezent al capitolelor, creionarii personajelor si proiectarii lor in universul cenusiu si pervertit al unei Romanii kafkiene sau orwelliene. Sper sa vedem cat de curand ecranizarea acestui roman si chiar am o propunere pentru intruchiparea lui Materi Brunul, anume pe Marius Manole (sau poate – din nou Alexandru Mihaescu).
A trecut mai bine de o luna decand am terminat de citit aceasta carte, am lasat timpul sa decanteze impresiile si impulsurile immediate, asa ca pot sa spun ca fata de realismul-crud al atmosferei concentrationare (multe surse valoroase de informare) si fata de realismul-dureros al “epocii de aur”, momentele adolescentei si devenirii eroului, inclusiv insertiile privind Italia si parintii sai, sunt la un nivel mai putin elaborat, definit si motivat. Aceasta scadere am simtit-o in nevoia de a-i intelege mai complet personalitatea si caracterul lui Matei Bruno.
“Daca ne gandim la trecut, ce facem cu viitorul, nu-i asa?” spune la un moment dat tovarasul Bojin! Si sunt multi care inca incearca sa ne convinga de valabilitatea acestei asertiuni. Lucian Dan Teodorovici trage acest semnal de alarma intelectuala!
4 comments