Carti Carti de istorie Recomandat

Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, de David Abulafia (III)

marea-cea-mare-o-istorie-umană-a-mediteranei_1_fullsize”Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei”, de David Abulafia

Editura Humanitas, București, 2014, 808 p.
Traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva-Cătălina Ionescu și Denisa Duran

Prima parte aici, a doua parte aici.

III. Lumea românească, prin Mediterana

David Abulafia (întâmplător sau nu, numele pe care îl poartă istoricul este atribuit de Umberto Eco unui semnificativ computer din Pendulul lui Foucault, romanul despre perfecțiune – dar cu referire la cabalistul de sec. XIII, Abraham ben Samuel Abulafia, personaj ce are un portret amplu în monografia Mediteranei, p. 379) filtrează așadar lumea prin cristalul Mării Mediterane, în bazinul ei luptându-se sau infiltrându-se interese de dominație comercială sau economică din toată lumea, de la etrusci sau celți la americani, ruși (în sec. XVIII), sovietici ori chinezi (la finele anilor 1960, prin alianțe cu Malta, proaspăt independentă, și Albania lui Enver Hoxha). Dacă o Europă întreagă este prezentă, în diferite momente, în bazinul Mării (inclusiv Elveția sau nordicii), din ansamblul națiunilor nu putea lipsi România, cu mai multe mențiuni.

Pe de o parte, există trimiteri directe, la evenimente sau situații concrete, pe de alta, anumite elemente central și est-europene reflectă o idee despre identitatea noastră filtrată prin Mediterana, din cele mai vechi timpuri până în sec. XX.

În Antichitate, ținuturile din jurul Mării Negre sunt raportate ca bază de aprovizionare cu grâne pentru Athena sec. VI-V a. Chr. sau cu nuci pentru Alexandria (sec. III a. Chr.); în sec. XIII p. Chr. se păstrase această destinație a ținuturilor din jurul Mării Negre, de sursă a materiilor prime: cereale, sclavi, ceară, blănuri erau apreciate și tranzacționate de neguțătorii genovezi, care operau în special în Crimeea. Nici antichitatea romană nu vedea altfel zona mărginită la vest de Panonia, care era și o bază de recrutare pentru marinari (p. 244).

Tot în sec. VI a. Chr., această zonă este considerată una „necivilizată”, din perspectiva unui mare imperiu aflat la est: „regiunea din Europa care-i îngrijora cel mai mult pe perși nu era Grecia, ci marele grup de ținuturi care formează astăzi Ucraina, ținuturi locuite pe atunci de sciții nomazi, pe care și grecii, și perșii îi priveau ca pe niște barbari sălbatici; regele Darius al Persiei a condus o campanie militară împotriva lor în anul 513 a. Chr.”

David Abulafia
David Abulafia

În Evul Mediu, „mileniul întunecat” după cum îl denumește istoriografia română, recunoaștem ceva din identitatea păstorilor, urmași ai romanilor; locul este Ragusa, pe coata dalmată, în Adriatica, și poate că o parte din materia lor primă avea și o proveniență românească: „ragusanii erau mari specialiști în comerțul cu stofe de lână din Europa, la începutul sec. XVI (inclusiv stofe produse de ei, din lână provenită din Balcani), deși în a doua jumătate a secolului au fost nevoiță să-și direcționeze mare parte din comerțul cu lână către rutele comerciale pe uscat, din Balcani” (p. 475).

Una dintre mențiunile discutabile este cea referitoare la Moldova din timpul urmașului lui Suleyman Magnificul, sultanul Selim II, poreclit „cel Bețiv”. Sfetnicului acestui sultan, un ragusan evreu (Iosif Nazi) i s-a acordat„ un monopol asupra căruțelor de vin care soseau în Creta venețiană și treceau prin Constantinopol spre Moldova”, spune Abulafia. De ce ar fi fost atât de mare cererea de vin tocmai în Moldova? Să fie o imprecizie a documentelor sau o caracterizare prea puțin măgulitoare? Oricum, acest monopol aducea „taxe de 2000 de ducați pe an guvernului otoman și veniturile sale au crescut când interdicța vinului în capitală a fost îmblânzită pentru a le permite evreilor și creștinilor să facă negoț.”

Zona Mediteranei a putut fi populată și cu povești despre spațiul est-european; în sec. XVII un val de persecuție a evreilor din stepele rusești îi mână de-a lungul Europei: „în anii 1640, masacrele cumplite provocate de cazaci în Estul Europei au generat o criză puternică în rândul evreilor, până în Mediterana, iar refugiații aduceau cu ei povești despre ceea ce se întâmplase în adăposturile pe care le găsiseră în Imperiul Otoman” (p. 514) Un alt element caracteristic al identității naționale (în special în Ardeal) este greco-catolicismul; se menționează o comunitate de greco-catolici în Corsica, ce au venit și în Baleare, pe insula Menorca, în timpul stăpânirii engleze (începutul sec. XVIII) (p. 534).

Alteori, ceea ce decid domnitorii români (fanarioții) poate avea implicații, printr-un concurs de împrejurări, în Marea cea Mare; orice bătaie din aripi a unui fluture contează. La sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, Rusia căuta să se impună în Mediterana, deși nu avea ieșire la mare; domnitorii fanarioți ai timpului aleg rusofilismul, așa cum o face Constantin Ipsilanti (Țara Românească), al cărui cap era dorit de turci: „operațiunile rusești în Mediterana au fost compromise de colapsul pactului ruso-turc la sfârșitul anului 1806, în urma unor neînțelegeri grave cu turcii în privința Valahiei, din România de astăzi. Rușii și turcii s-au trezit pur și simplu în război” (p. 555). O urmare a fost abandonarea, de către țar, a flotei rusești din Mediterana: unele vase au fost capturate, altele sabordate etc.

Iar momentul în care apar alte interese și puteri în Mediterana, ele se pot repercuta până în Marea Neagră, mai ales cu concursul „omului bolnav” al sec. XIX, Imperiul otoman: „în 1845 o companie britanică a înființat o rută care traversa Mediterana către Marea Neagră, până la Trebizonda – odată ajunși în Marea Neagră, britanicii amenințau interesele comerciale ale vapoarelor austriece care făceau naveta pe Dunăre și de-a lungul coastelor Mării Negre” (p. 588-589).

Din sec. XX sunt ultimele relatări despre România mediteraneană; astfel, după 1917, evrei (denumiți „coloniști”) din centrul și din estul Europei sunt atrași în mod „idealist” de kibuțurile din Palestina, înființând Tel-Avivul. În timpul războiului rece, din nou lumea evreiască iese în evidență; România este „imprevizibilă”, pentru că nu rupe relațiile cu Israelul în timpul războiului de Șase Zile (1973), deși tot Blocul Sovietic o făcuse.

O pată de culoare, fără a avea vreo legătură cu spațiul românesc, o reprezintă mișcarea Cămășilor Verzi, miliții fasciste din Egiptul anilor 1930, dirijate de italieni; o simplă coincidență ce arată un zâmbet malițios al istoriei, fără îndoială, în plin sec. XX.

Cu toate că patrulările pe Mediterana ale fregatei românești Ferdinand (achiziționată recent de la marina engleză), împotriva fluxului de emigranți din contextul războiului cu Libia lui Ghaddafi, nu aveau cum să apară în istoria lui Abulafia (poate doar ca o redefinire a Mediteranei ca mare a Uniunii Europene – dar această idee este departe de concluzia cărții), imaginea României este interesantă: arată felul în care suntem și am fost percepuți. Furnizori de materii prime (încă din Antichitate), iubitori de vin sau pur și simplu cauze-surpriză pentru o configurație mondială sau alta – în tot cazul, „imprevizibili”; alte adjective, extrase din mărturiile de mai sus, pot fi „idealiști”, „povestitori”, „toleranți”.

Mediterranean_ReliefConcluzie

În ansamblu, cartea lui David Abufalia este o expediție peste mode și timp, ce constată sfârșitul unei epoci, de tip multicultural; actualmente, în epoca globalizării, Mediterana are un rol local: o mare ce nu mai este un loc de întâlnire a civilizațiilor, ci o barieră, o frontieră între civilizații și continente.

Istoricul a fost atras nu de nu unitatea Mării, de altminteri rară și atinsă doar pentru scurte perioade, între care cea mai apreciabilă este a Imperiului roman, ci de diversitate; loc de întâlnire a unor popoare cu origini foarte variate, Marea a însemnat identitatea multiplă, reprezentată de figura adaptabilă a evreului, dar și a musulmanilor care se declarau catolici, de pildă în Spania postReconquistă, dar practicau cultul lor în intimitate (moriscii, maranii).

Marea Mediterană este cel mai puternic spațiu de interacțiune, pentru că cei care traversau marea erau outsideri în lumea din care plecau sau spre care se îndreptau, astfel ei fiind principalii agenți ai schimbărilor. Un spațiu, e convins Abufalia, de expresie masculină; ca argument, zeii mării în mai multe culturi: greacă, etruscă și romană, desemnați prin Poseidon, Fufluns și Neptun.

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.

Articole similare

”Datorită proviziilor de iubire pe care le-am făcut cîndva cu bunicii noștri, sîntem încă în picioare” (Cătălin Pavel, interviu, FILIT 2019)

Jovi Ene

Zece povestiri din viaţă – o corolă de „Iubire, semne şi minuni”

Ana Maria Cazacu

Care este legătura dintre Forțele Aeriene Britanice și porumbeii voiajori? – „Lungul zbor spre casă”, de Alan Hlad

Iulia Dromereschi

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult