Carti Carti de fictiune

Lumea văzută prin ochii unei feline vigilente: „Pisica şi oraşul”, de Nick Bradley

„Pisica şi oraşul”, de Nick Bradley
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2021
Traducere din engleză şi note de Magdalena Ciubăncan

Un lucru bun – să fii îndrăgostit de acest oraş. / Să-i iubeşti clădirile – un lucru bun. (…) Ah! Doar o făptură poate dormi în noaptea acestui vast oraş ­– / E umbra unei singure pisici albastre, / Umbra unei pisici ce spune trista poveste a omenirii, / Umbra albastră a fericirii după care tânjesc. (p.7)

Considerat unul dintre cele mai bune debuturi ale anului 2020, romanul Pisica şi oraşul întregeşte panoplia ficţiunilor literare concentrate pe decriptarea tainelor unei culturi mai puţin cunoscute, dar care tinde să ne fascineze prin atmosfera impregnată de linişte, magie şi legendă. Pătrunderea în misterele Japoniei, cu precădere în cele ale capitalei acestui tărâm în care dragostea pentru tradiţie, înţelepciune şi meditaţie ocupă un loc privilegiat, este posibilă de această dată prin intermediul a 15 povestiri care, desprinse parcă din universul scrierilor lui Haruki Murakami, se dezvăluie ca tablouri ale unui basm iniţiatic, în care vraja unui vis şi pragmatismul realităţii se împletesc armonios.

Rând pe rând devenim martori la o serie de fapte inspirate din viaţa de zi cu zi, la drame ale prezentului, când existenţele unor oameni se transformă în adevărate lupte pentru supravieţuire. Ceea ce au în comun toate aceste personaje provenite din diverse categorii sociale – de la artistul de raguko ajuns om al străzii, până la autorul readus în atenţie printr-o traducere şi la o serie de tineri pentru care Japonia a devenit o a doua casă – este o viaţă aparent monotonă, strâns legată de freamătul unui mare oraş.

Însă, ea tinde să uimească adesea prin întâmplări neprevăzute, minuţios redate de Nick Bradley, ale cărui preocupări concentrate pe observarea rolului pisicii în cultura japoneză se concretizează prin focalizarea obsesivă pe un personaj mai puţin obişnuit. Astfel, pe măsură ce firul acţiunii se desfăşoară, iar imaginile caleidoscopului te îndeamnă să te laşi prins în mrejele unui vis, „o pisică tricoloră”, înzestrată cu flerul şi spiritul analitic al jurnalistului şi scriitorului  britanic, hălăduieşte pe străzile oraşului şi, asemenea unui prea-înţelept Motan Murr sau a unui loial Căţel Hachiko, toarce meditativ, aducând în viaţa personajelor picături de lumină şi culoare, atunci când luminile din Tokyo par să se transforme în non-culori ale unei metropole ostile.

Prima piesă a acestui puzzle ilustrează un moment banal, dar care se dovedeşte a fi desprins dintr-un veritabil science-fiction al cărui protagonist, faimosul tatuator Ojima Kentaro, devine prizonierul propriei creaţii – imaginea unui Tokyo deopotrivă familiar şi rece prin locurile, clădirile şi străzile sale lipsite de vreo aluzie la prezenţa omenească, dar care prind viaţă cu ajutorul unei pisici aparent inerte şi inofensive:

Prea bine. Ea spusese fără oameni. Animalele nu erau oameni, nu-i aşa? A zâmbit în sinea lui şi a haşurat o pisică – două picături de culoare, ca o pisică tricolor – chiar în faţa statuii lui Hachiko, câinele din Shibuya. Apoi şi-a continuat treaba (…).

 

Şi aceea a fost ziua în care s-a întâmplat pentru prima oară. Când Kentaro era pe la jumătate cu coloratul tatuajului, privirea i-a alunecat peste porţiunea cu Shibuya, pe care deja o terminase (…). Pisica nu mai era acolo (…). Dar în aceeaşi zi, pe când se pregătea să haşureze zona din jurul Turnului Tokyo, a zărit ceva ce i-a dat fiori (…). Şi, chiar la începutul unei străzi lăturalnice care pornea din drumul principal, a văzut pisica (…).

 

Acul îi tremura în mână, dar s-a adunat. Poate că nu-şi mai amintea exact locul în care pusese iniţial pisica. Cu siguranţă că asta era explicaţia. A ignorat pisica şi a început să lucreze din nou, colorând modelul cu roşu şi alb al Turnului din Tokyo. Dar la următoarea şedinţă, înainte să se apuce de lucru, a căutat din nou pisica (…) şi n-a găsit-o. Apoi, când punea culoare în copacii din parcul Inokashira din Kichijoji, a zărit-o stând la pândă lângă lacul din mijlocul parcului. Se deplasa, fără îndoială. Kentaro a început să se teamă de şedinţele cu Naomi. Nu putea începe lucrul înainte de a găsi pisica, (…), iar treptat, şedinţele au început să devină epuizante, în timp ce pe el îl bântuia năluca pisicii. O visa cutreierând prin oraş, iar nopţile îi erau pline de coşmaruri şi insomnii, transpirând îngrozit în lupta lui de a găsi pisica înşelătoare. „Nu mă poţi prinde”, îi arunca ea în zeflemea, clipind spre el din ochii ei verzi. „Bătrân idiot. Nu poţi, nu poţi”. Voia s-a prindă de ceafă, s-o scuture, s-o sfârtece, s-o smulgă din arta lui – arta lui, oraşul lui (pp. 16-17 şi 20-21).

Ca într-un basm veritabil, formulele magice sunt puse la rândul lor la loc de cinste, iar prin ele pătrundem în cea de-a doua aventură a felinei vigilente, care se desfășoară în paralel cu  povestea vieții zbuciumate a unui artist celebru:

A fost odată un viclean negustor  de antichităţi numit Gozaemon. Ohashi s-a oprit, iar ochii săi au sclipit în lumina slabă. Ȋşi prinsese părul cu o bandană violet, iar barba lungă îi crescuse neîngrijit pe faţa ridată (…). Ohashi ţinuse spectacole de raguko în locuri agolmerate, pentru cei bogaţi şi săraci deopotrivă, şi de fiecare dată îşi spusese povestea ca şi cum ar fi fost ultima oară – ca şi cum cuvintele lui aveau să fie peirdute prin mulţime de cea de pe urmă suflare a sa. Alesese povestea de astăzi anume pentru acest public (…). Ohashi (…) a făcut o plecăciune adâncă în faţa publicului şi a zâmbit. Publicul a scos un mieunat. Ohashi s-a ridicat de pe perna lui mizerabilă şi a păşit spre pisica tricoloră. Stătuse liniştită în tot acest timp. Singurul spectator de astăzi, privind drept în faţă, cu lăbuţele de dinainte ţinute una lângă alta – la fel ca poziţia lui Ohashi din timpul interpretării (…).

 

Au plecat din sala de întâlniri a hotelului cu capsule abandonat şi au mers pe coridoarele dărăpănate unde dormea Ohashi. Ȋn vechiul hotel era întuneric, dar Ohashi se instalase aici de atât de multă vreme, încât se putea orienta în spaţiu şi cu ochii închişi. Pisica, la fel, nu avea nici o problemă (…). Pisica fusese cea care îl condusese pe Ohashi la hotelul gol (…), când el se rătăcise în oraş, căutând un loc unde să doarmă (…). Dacă ar fi spus cuiva povestea, nimeni nu l-ar fi crezut, dar pisica îi salvase viaţa (pp. 24 şi 26-27).

Lupta cu răceala orașului continuă în aceeaşi ambianţă, făcându-ne părtaşi la momente dramatice, când viaţa lui Ohashi devine similară cu aceea a unei pisici, care se transformă, pentru a doua oară, întru-un personaj cheie – un salvator înzestrat cu forţe greu de pătruns cu mintea:

Ohashi s-a strecurat prin fereastră în străduţa din spate – în felul acesta intra şi ieşea din hotel, aşa cum îi arătase pisica prima oară (…). O lăsa şi pe pisică să iasă. Ea pleca hoinătind de capul ei în timpul zilei, în căutare de mâncare mai bună decât putea Ohashi să îi ofere. Şi Ohashi pleca la vânătoare în timpul zilei (…). Îşi petrecea zilele scotocind oraşul în căutare de doze goale pe care să le recicleze. Cotrobăia în micile coşuri de gunoi aşezate lângă sutele de mii de automate ce împânzeau străzile din Tokyo (…). Străzile fuseseră un labirint pentru el atunci când îcepuse această viaţă (…) Tokyo se învârtea în jurul lui cu o viteză ameţitoare (…).

 

Ohashi a ascultat explicaţia lungă şi întortocheată, menită să-l amăgească. Dar desluşea limpede despre ce era vorba – furtul ultimei lui proprietăţi pământeşti: libertatea (…). Era noapte, chiar înainte să se dea stingerea, iar Ohashi auzea de pe coridor scârţâitul cizmelor de piele ale gardianului (…). Ȋn acea noapte, ca în atâtea altele, a visat despre Tokyo. Ȋnsă acum era diferit (…). Străzile erau goale, nu se zărea nici ţipenie de om. Mergea printr zgârie-norii care se prăbuşeau (…) şi vedea cum clădirile se scufundă în pământ, în depărtare, în apropierea golfului. Pământul s-a cutremurat, iar clădirile au căzut şi au dispărut. Lichefiere. Aşa se numea. Apoi tremurul s-a oprit şi totul s-a liniştit din nou (…). A continuat să meargă până când a dat nas în nas cu vechea lui prietenă, pisica:

­–Urmează-mă, i-a spus ea, sărind pe un zid înalt. Haide.

Nu pot.

­– Ba poţi. Ȋncearcă cu patru picioare în loc de două. Merge mai bine aşa.

S-a lăsat pe palme şi genunchi şi da, se simţea cu siguranţă mai uşor şi mai agil. A sărit pe zid lângă pisică, iar aceasta părea foarte plină de sine. Şi-a văzut reflexia în ochii celorlalte pisici. Era şi el pisică acum şi nu mai era nevoie să vorbească pentru a comunica. S-au căţărat pe acoperişuri împreună, până în cel mai înalt punct al zgârie-norilor în descopunere. S-au urcat în copaci, s-au strecurat prin locuri strâmte, au vânat şoareci şi s-au luat la întrecere pe străzile goale. Oraşul era al lor. (pp.29, 55 şi 59).

Treptat, alături de inocenta şi jucăuşa pisică, cutreierăm la rândul nostru prin labirintul numit Tokyo, un spaţiu aparent aflat sub semnul monotoniei, dar presărat cu diverse poveşti de viaţă în care nonconformismul şi agitaţia prezentului se apropie, prin fire nevăzute, de înţelepciunea şi liniştea tradiţiei. Astfel, odată ajunşi la finalul călătoriei în acest oraş construit pe muncă, unde dacă încetezi să munceşti, chiar şi preţ de o secundă, eşti înghiţit şi uitat” (p. 202), aceeaşi pisică jovială reintră în scenă, voind parcă să îţi dea de veste că „Am încălecat pe-o şa:

Muşchii de pe spatele pisicii s-au încordat şi au prins viaţă (…). Treaba ei aici era terminată; văzuse destul. S-a ridicat şi a sărit leneş pe acoperişul vecin, apoi s-a îndepărtat păşind încet peste acoperişuri, în lumina dimineţii. Pierdută din nou, în oraş (p.314).

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Surse imagini:  https://www.libris.ro/, https://www.japantimes.co.jp/, https://www.amazon.com/, https://www.delicateseliterare.ro/, https://www.theguardian.com/)

Articole similare

Un trecut necunoscut: Toate viețile pe care nu le-am trăit, de Anuradha Roy

Carmen Florea

Vânzătorii de iluzii: Bambini di Praga, de Bohumil Hrabal

Carmen Florea

Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult