Carti Carti de fictiune

„La dracu’ cu oamenii obișnuiți!”: Micul saturnian, de Octavian Soviany

”Micul saturnian. Seria Lelian, cartea I”, de Octavian Soviany
Editura Hyperliteratura, București, 2019

O carte remarcabilă! Asta mi-a venit să spun despre ea și iată, am spus-o, chiar dacă este doar primul volum dintr-o serie a cărei continuare o aștept cu nerăbdare. Seria Lelian, autobigrafia lui Paul Verlaine, ilustrând un destin frământat ca toate marile destine. Dar… stați puțin! Cum adică: autobiografia e a lui Verlaine, dar e scrisă de Soviany? Poate tradusă de el! Nici nu știu ce să spun căci după cum arată cartea, abia această a doua opțiune îmi pare valabilă. O autobiografie în toată regula, scrisă la persoana întîia și exhibând detalii pe care doar eul propriu le poate cunoaște și nimeni altcineva. Doar persoana întîia, nu a doua sau, Doamne ferește, a treia! Și numai dacă acea întîie persoană este predispusă la destăinuiri. Așa pare și de aceea, luându-și seama, Paul Verlaine ține să pună el însuși lucrurile la punct. În ianuarie 1896, cu patru zile înainte de a muri, spunea despre cartea pe care urma să o scrie 123 de ani mai târziu:

Trebuie să precizez din capul locului că această scriere este un roman, nu o autobiografie. Și că Lelian nu sunt eu, chiar dacă între destinele noastre există unele asemănări, chiar dacă anumite episoade pot fi descoperite de cititori în operele mele autobiografice. Adevărată sau nu, contează prea puțin căci, în felul ei, orice poveste este adevărată. Pentru că întotdeauna – așa cum obișnuia să spună regretatul meu prieten Arthur Rimbaud – „moi c’est l’autre”.

Dar cine e atunci Lelian? Bine, am înțeles, e celălalt, dar atunci cine e celălalt? Însă răspunsul e simplu: „Pauvre Lelian” e anagrama lui Paul Verlaine. Creată de o prietenă din copilărie, anagrama a avut un asemenea succes încât numele a ajuns să fie folosit chiar și de mama poetului. A viitorului poet. Așa încât cartea însăși este o anagramă: se iau clipele unei vieți și se rearanjează în așa fel încât să rezulte ceva altfel spus. Recunosc însă că doar mă prefac a nu înțelege căci autorul, Octavian Soviany, precizează chiar pe copertă că este vorba de o poveste ficționalizată. Întortocheat cuvânt: de la fictiv, adică inexistent în realitate, prin ficțiune, adică plăsmuire a imaginației, până la a ficționaliza-ficționalizat(ă). Ultimele și ele inexistente în realitate, ca și această auto-biografie a lui Verlaine. Și totuși mă surprindeam apreciind cât de bine este tradusă, de părea scrisă de cineva perfect familiarizat atât cu tainele limbii române, cât și cu realitatea franceză a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, cu topografia locurilor și a mentalităților. Ceea ce, îmi aduceam apoi aminte, chiar așa era. Interesantă figură acest Soviany, ca să nu mai vorbesc de Verlaine! Sau Lelian, cum preferați.

Acum, că am reușit (sper) să descâlcesc ițele indeajuns de încurcate ale paternității scrierii, să vedem și cum e ea, scrierea. Fiind primul volum din serie, este despre copilăria și adolescența poetului. Cei mai frumoși ani, conform unei sintagme destul de uzate dar prin asta nu mai puțin adevărată. Extrem de atent cu detaliile eroul își descrie și nașterea, fiind printre puținii despre care există certitudinea că au participat la ea. Apoi familia: mama iubitoare și bigotă, tatăl militar. Militar! Evident că fiecare și-ar fi dorit un copil după chipul și asemănarea sa, cu atât mai mult cu cât venea după paisprezece ani de căsnicie infertilă, iar micul Lelian făcea eforturi sincere să corespundă dorinței ambilor. Ceea ce, firește, nu era posibil. Neînzestrat fizic pentru militărie, spre marele regret al tatălui de care astfel se îndepărta tot mai mult, nu manifesta vreo apetență deosebită nici pentru cele sfinte. Dimpotrivă, îmbrăcat în hainele cele bune și dus duminica la mesă, se speria de imprecațiile preotului și de tonul său acuzator. Dar nu intenționez să intru în numeroasele detalii pline de farmec și care merită să fie citite pe îndelete; deși, totuși, o mostră parcă n-ar strica:

Ferestrele salonului dădeau spre fațada posomorâtă a școlii militare de peste drum. La ora nouă dimineața începea zi de zi sărbătoarea. Frumos încolonați, viitorii sublocotenenți porneau călare spre câmpul de instrucție, iar în fruntea lor pășea o mică fanfară care scotea, din alămuri și talgere, acordurile patetice ale Marseillezei sau notele marțiale ale vreunui marș militar. Muzica asta virilă, atât de diferită de vocea languroasă  și dulce a pianului, îmi biciuia nervii, provocându-mi o stare de excitație și trezind în sufletul meu de copil cine știe ce mocnite instincte războinice. Îmi îndreptam umerii, înălțam capul și începeam să pășesc cadențat prin salon, în timp ce băteam cu o lingură în fundul unei tigăi de aramă furate din bucătărie. În auz îmi răsunau comenzi militare, inima începea să-mi bată tot mai puternic, mintea mi se întuneca și mă repezeam cu tigaia asupra unui dușman nevăzut pe care îl snopeam în bătaie. Într-un rând, victima a fost unul dintre cele două vase de flori ale mamei, care, când mi-a văzut isprava, a izbucnit în plâns și mi-a spus că nu-mi mai poate îndura răutățile; într-o zi va pleca undeva departe-departe, iar eu o voi căuta și nu o voi mai găsi niciodată. Apoi m-a stropit cu apă sfințită și a pronunțat, printre lacrimi, numele Sfintei Fecioare.

Desigur că, citind acest fragment, îmi veți înțelege deruta și nu vă veți mai îndoi că este într-adevăr vorba despre o autobiografie. Deși, cum spuneam, nu este. Sigur, există în literatură numeroase autobiografii apocrife, scrise, adică, la persoana întîia, dar, de regulă, eroul este și el un produs al imaginației autorului și nu un personaj real și cunoscut. Însă, dacă mă gândesc bine, aș putea găsi și din această ultimă categorie unele exemple notabile. Cel care îmi vine în primul rând în minte este romanul lui Marguerite Yourcenar „Memoriile lui Hadrian”, o carte de căpătâi pentru mine. Iată, așadar, ce companie selectă!

Apoi, școala. Școală care, normal pentru o fire sensibilă, a reprezentat mai curând un prilej de suferință decât de emulație. Mai ales dacă era dotată cu internat și cu supraveghetori plictisiți și sadici. Și dacă se mai și nimerea să-i găsească caietul în care își scria versurile de începător și să fie pedepsit pentru asta. Altfel, școala i-a prilejuit întâlniri cu colegi și dascăli interesanți, de la care a învățat și lucruri care nu erau în programă: despre prietenie, despre suflet, despre cum funcționează lumea. Despre alcătuirea neobișnuită a corpului feminin și la ce servește ea. Despre cum poate fi exprimat asta în versuri. Despre viață în general dar și, oarecum prematur pentru vârsta lui, despre moarte. Însă decisivă pentru evoluția sa ulterioară a fost întâlnirea cu un mic volum de poezii, Florile răului, aparținând unui poet necunoscut: Charles Baudelaire.                 

Ciudățenia este că, deși eram departe de a înțelege această poezie care se deosebea atât de mult de sărmanele mele lecturi de până atunci, anumite imagini sau anumite versuri mi se întipăriseră în creier de parcă ar fi fost încrustate acolo cu un fier roșu și – mi-am dat seama de asta mult mai târziu – au rămas așa încrustate pentru totdeauna … A trebuit să dobândesc o anumită experiență poetică pentru a-mi da seama că poezia nu are nimic de-a face cu sensul pe care i-l dă cuvântului „înțelegere” vorbirea noastră de zi cu zi, căci ea presupune, la fel ca și muzica, la fel ca și pictura, o anumită înțelegere a inimii, o înțelegere care nu mai depinde de creier.

Abia astfel deruta juvenilă a fost depășită și poetul s-a instalat ferm pe drumul său. Un drum nu lipsit de hârtoape, despre care sper că vom afla mai multe din următoarele volume.

Puteți cumpăra cartea: Editura Hyperliteratura/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Hyperliteratura.ro, Cristianchinabirta.ro)

Articole similare

Moștenirea familiei Kurt, de Bjørnstjerne Bjørnson

Andreea Andrusca

Zi după zi, ne parcurgem viaţa cum se parcurge un culoar: Eleganța ariciului, de Muriel Barbery

Delia Marc

Emaus, de Alessandro Baricco

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult