”Iată-mă”, de Jonathan Safran Foer
Editura Humanitas Fiction, București, 2017
Traducere din engleza si note de Andra Matzal si Cosmin Postolache
Imediat ce am aflat ca pe rafturile librariilor a aparut un nou roman semnat Jonathan Safran Foer – proaspat-proaspat, am simtit acele binecunoscute furnicaturi de nerabdare in fata promisiunii unei lecturi de exceptie.
Am primit cartea cu putin inainte de vacanta, astfel ca mi-am inceput in avion dubla calatorie, spre Israel si in lumea lui “Iata-ma”. Si mi-am incheiat-o tot in avion, la intoarcerea in Bucuresti. Dar nu mi-a fost de ajuns, astfel incat, cazuri rare pentru mine, am reluat lectura, pe obiective, in conformitate cu notele pe care obisnuiesc sa le scriu pe pagina de garda.
Recomand din suflet lectura acestui al treilea roman al lui Jonathan Safran Foer.
Recunosc insa si trebuie sa fiu bine inteleasa, ca nu este o lectura la indemana oricui.
In primul rand, din motive obiective: cititorul trebuie sa posede un oaresce background (ba chiar unul solid), privind istoria, terminologia, credinta, mentalitatea, spiritualitatea si obiceiurile de viata sociala, familiala si intima de sorginte iudaica (desi multe expresii din volum vin cu explicatii in note de subsol si desi – pana la urma – nimic nu se situeaza in afara experientei umane generale).
In al doilea rand, tot din motive obiective: cititorul trebuie sa posede o minte deschisa, pregatita sa il accepte pe Acela de langa el, cu toate deosebirile rezultand din extractia iudaica a acestuia si cu toate asemanarile care ne fac pe toti cetateni ai acestei aceleasi lumi si ai secolului 21.
Si in al treilea rand, din motive ceva mai subiective: cititorul trebuie sa posede o experienta de viata larga, intensa, cu profunzimi psihologice, cu sensibilitati, cu memoria vie a amintirilor tinerete-senectute si cu aplecare catre autoanaliza.
Acestea fiind zise, sa va impartasesc impresiile mele (oh, nu va speriati, nu toate, doar cateva), dupa aceasta dubla lectura a lui acest nou Johnatan Safran Foer – “Here I am”.
Incepand sa citesc acest volum in avion (dupa cum am mai spus) – si a fost vorba despre vreo 80 de pagini parcurse (am avut o intarziere la decolare de o ora), aproape imediat, dupa primele file, mi-am spus ca am in fata rezultatul unui CT- tomografie computerizata, plus a unui RMN – rezonanta magnetica nucleara. Imagini secventa cu secventa, in 3 planuri, felii cu felii, fiecare decupate cu finete, prin amintiri, ganduri, sentimente, vise, nazuinte, cu umor si amaraciune – toate intru efortul autodefinirii Eului personajului principal, in conjunctura si ciocnire cu ceilalti din nucleul sau social-familial si pana la urma cu viata insasi.
(Eu am simtit ca fiecare personaj din acest roman este autorul, cu intrebarile si toate framantarile sale si cu toate eforturile sale de a strabate distanta catre celalalt, atunci cand echilibrul se sfasie. Valabil pentru orice fiinta ganditoare de pe acest pamant).
Pornind de la acest nucleu – definit drept familie, familia Bloch (traitoare in WashingtonDC – USA), varsta medie – EL – Jacob (scenarist de succes) – EA – Julia (arhitecta) – dimpreuna cu cei trei COPII – Sam (aflat in pragul trecerii spre barbatie – ceremonia de Bar-Mitzva), Max si Benjy, cu extindere la parintii LUI Jacob – Irv si Deborah, si la bunicul Isaac si nu in cele din urma la “VERII israelieni”, romanul dezvolta tema psihologica legata de structura, intimitatea si complexitatea conditiei iudaice, dublu aflata in diaspora istorica (cu extractie europeana si mai apoi stramutata in America).
Problematica iudaism – evreu – antisemitism – existenta Israelului este tema unor discutii adanc filosofice intre personajele romanului, dar si tema unor rabufniri mustind de frustrari, nemultumiri… alunecand uneori catre un umor tipic.
Ca si in romanele precedente, Safran Foer se dovedeste un bun cunoscator al psihologiei copilului, adolescentului si tanarului, cei trei… Sam, Max si Benjy fiind fiecare – in functie de varsta lui si gradul de intelegere si confruntare cu viata, foarte bine conturati in paginile romanului (mai ales experientele lui Sam vizavi de ceremonia de Bar-Mitzva, dar si de trairile noi ale lui in calitate de puber … mergand pana la alunecarea catre dubla sa personalitate feminina – Samantha).
“O discutie? Tu crezi ca pe noi discutiile ne-au scos din Egipt sau din Entebbe? Nu, dragul meu. Plagile si armele de foc. Cu discutiile, te trezesti stand la coada la un dus care, de fapt nu e un dus.”
“Golda Meir i-ar fi spus lui Anwar Sadat < Va putem ierta pentru faptul ca ne-ati ucis copiii, dar nu va vom putea ierta pentru ca ne-ati facut sa vi-i ucidem pe ai vostri>”
“Ura arabilor pentru evrei transcende dragostea fata de copiii lor.”
Si o perla de intelepciune: “Nimic nu trece. Nu de la sine. Ori te ocupi tu de problema, ori se ocupa ea de tine”.
Sau o superba metafora “Sunetul timpului”.
Iata cateva concepte legate de educatia si credinta iudaica, exprimate de catre personaje, de-a lungul acestui demers intru intelegerea si respectarea celui altfel, de langa tine:
“Un lait motiv al educatiei mele evreiesti si poate si al educatiei voastre, a fost o fraza din Talmud: <A salva o viata e ca si cum ai salva o lume intreaga>. Aceasta e o pilda frumoasa, dupa care merita sa traim. Dar nu ar trebui sa-i atribuim o semnificatie mai mare decat cea pe care o cuprinde.”
“Iudaismul are o relatie speciala cu cuvintele. A numi un lucru inseamna a-i da viata. <Sa fie lumina>, a zis Dumnezeu, si a fost lumina. N-a fost magie. N-a ridicat bratele spre cer si nici nu s-au auzit tunete. Articularea cuvantului a facut totul posibil. Aceasta este poate cea mai puternica dintre ideile evreiesti: expresia este generatoare (…) asa este si cu rugaciunea adevarata, care nu e niciodata o cerere si niciodata o lauda, ci expresia a ceva de o semnificatie extrem de importanta, care altfel nu ar putea fi exprimata. <Poate rugaciunea nu ne salveaza. Dar rugaciunea ne face demni de a fi salvati>”.
Problema “Evreu, da. Dar religios?”.
De Rosh Hashana, inainte de Yom Kipur, aruncau impreuna in apele Potomacului, “firimituri menite sa simbolizeze regretele anului pe care il lasau in urma” (tashlich) – lepadarea de pacate.
“Atunci cand ne gandim la vina, n-ar trebui sa ne gandim si la actiuni si la intentii, nu doar la rezultate?”
Revin la ideea ca “Here I am” reflecta pozitia, gandirea, sentimentele evreului din diaspora, care undeva, in adancul constiintei poarta vina ca nu s-a alaturat semenilor sai in Eretz Israel. Si ultima dorinta a acestuia este ca ultimul sau drum sa fie catre acolo, in pamantul caruia sa fie inmormantat. Si acest sens se exprima si combat personajele romanului, uneori – cu umor.
Ultima dorinta a bunicului Isaac – sa fie inmormantat in Israel “-Dar de ce? Intrebase Jacob. – Fiindca acolo se duc evreii. – In vacanta de Craciun. Nu sa-si petreaca eternitatea.” (evreul American 🙂 ).
“Arabii trebuie sa priceapa ca si noi avem pietre de aruncat, doar ca prastia noastra e la Dimona, iar degetul de pe tragaci e conectat la o mana cu un sir de cifre tatuate!”
“Uite cum sta treaba: Populatia evreiasca din lumea intreaga s-ar putea incadra in marja de eroare a recensamantului din China si cu toate astea lumea ne uraste. (…) Europa… asta da continent care-i uraste pe evrei. Francezii, niste vagine nevertebrate, n-ar varsa nici macar o singura lacrima daca am disparea”.
“Evreii au castigat la limita razboiul pentru propria supravietuire si au ajuns sa aiba un stat care e mereu paria. De ce? De ce vointa evreilor de a supravietui e considerate vointa de a cuceri, la numai o generatie distanta de la exterminarea noastra aproape totala? Intrebati-va: De ce? Acel de ce nu era o intrebare, nici macar una retorica. Era un imbold”.
“- Tu nu ai nevoie de dragoste? – Ca bunic, cu siguranta. Ca tata si fiu, da. Ca evreu? Nu. Ce daca o universitate englezeasca de mana a cincea nu ne lasa sa participam la conferinta lor ridicola despre ultimele descoperiri in biologia marina? Cu ii pasa? Stephen Hawking nu vrea sa viziteze Israelul/ Nu sunt genul care sa loveasca persoane tertaplegice cu ochelari, insa sunt sigur ca nu l-ar deranja daca i-am cere inapoi vocea – stii tu, aceea care i-a fost create de inginerii israelieni. Si daca tot veni vorba, as fi bucuros sa renunt la scaunul nostrum din cadrul Natiunilor Unite-Impotriva_Israelului, daca asta mi-ar garanta ca fundul nostru ramane nevatamat. Evreii au devenit cei mai inteligenti oameni slabi din istoria omenirii.”.
“Raspunsul evreilor americani la Holocaust era <Sa nu uiti niciodata>, tocmai fiindca exista posibilitatea uitarii. In Israel, trebuiau sa declanseze alarma antiaeriana doar cate doua minute, fiindca altfel ar fi sunat la nesfarsit (…) Sunt doua minute in care <te uiti la tine insuti>”.
Cei doi veri – Jacob (americanul) si Tamir (israelianul) – seninatatea unuia si seninatatea pierduta a celuilalt, au indelungi discutii…. Israelienii sunt oameni dificili “incapatanare, aroganta si materialism”, dar au “tarie de caracter, virtute si candoare”
“Uitati-va la economia noastra”, spune Tamir. “Avem saizeci si opt de ani.(…) Avem numai sapte milioane de oameni, nicio resursa naturala si traim intr-un razboi continuu. Cu toate astea, avem mai multe companii in NASDAQ decat orice alta tara, cu exceptia Americii. Avem mai multe start-upuri decat China, India si Marea Britanie si mai multe patente decat orice alta tari”.
“America a fost intotdeauna o optiune pentru noi. La fel cum a fost si Israelul pentru voi. In fiecare an zici, la final de seder <La anul ne vedem la Ierusalim> si in fiecare an alegi sa-ti petreci sarbatirule in America. – Asta fiindca Ierusalimul e o idee”.
“Bunicul lui avea perfecta dreptate, chiar daca suna a nebunie curate, atunci cand spunea ca un evreu nu ar trebui sa cumpere niciodata vreun produs german, indiferent de tip sau marime, n-ar trebui sa puna niciun banut in buzunarele germane, n-ar trebui sa viziteze Germania si n-ar trebui sa asculte vreodata sunetul acelei limbi abjecte de barbari, altfel decat cu dintii inclestati, ca n-ar trebui sa aiba nicio interactiune cu vreun german, in afara celor ce nu pot fi evitate. Scrie-ti asta pe usa si pe poarta casei tale. Ramasese cu constiinta faptului ca, odata ce un lucru s-a intamplat, se poate intampla din nou si e chiar probabil sa se mai intample, trebuie sa se intample si se va intampla. Sau cu faptul ca viata lui era, daca nu rezultatul unei profunde suferinte, cel putin inextricabil legata de ea si ca intre viata lui si mortile lor exista un soi de ecuatie existentiala, indifferent de ce natura si cu ce urmari. Sau poate nu ramasese cu nimic, ci doar cu un sentiment. Ce sentiment? Ce sentiment era Acela?”
“Toata lumea are nevoie de doua lucruri. Primul este sa simta ca aduce o contributie lumii. De acord? (…) Al doilea e hartia igienica”. 🙂
Si ce stiu copiii despre sex, sau despre creatie? “Pe scurt, Dumnezeu era peste tot si, dupa cum banuise Sam, atunci cand a vrut sa creeze lumea, nu avea unde s-o aseze. Asa ca s-a facut pe el insusi mai mic. Unii se refereau la acest lucru ca la un act de contractare, altii ca la o ascundere. Creatia cerea o stergere de sine, ceea ce lui Jacob i se paru cea mai mare smerenie si cea mai pura generozitate”.
Si dilemele evreului credincios reprezinta in acest roman o preocupare aparte:
“Cu mult inaite ca omul sa calatoreasca in spatiu, rabinii dezbateau cum ar sarbatori cineva sabatul acolo – nu pentru ca ar fi anticipat calatoriile spatiale, ci pentru ca, in vreme ce budistii se straduiau sa ajunga la o forma de convietuire cu intrebarile, evreii ar prefera sa moara decat sa faca asta. Pe Pamant soarele rasare si apune o data pe zi. O naveta spatiala orbiteaza in jurul Pamantului o data la fiecare nouazeci de minute, ceea ce ar insemna un sabat la fiecare noua ore. Una dintre directii sustinea pur si simplu ca evreii n-ar trebui sa se afle intr-un loc ce ridica indoieli asupra ritualurilor rugaciunii si sarbatorilor. O alta, ca obligatiile lumesti ale unei persoane sunt legate de pamant – ce se intampla in spatiu ramane in spatiu. Cineva sustinea ca un astronaut evreu ar trebui sa urmeze aceeasi rutina ca pe Pamant. Altii, ca sabatul ar trebui sarbatorit dupa ora pe care o afiseaza instrumentele lui, in ciuda faptului ca orasul Houston era la fel de plin de evrei ca vestiarul Rachetei. In spatiu au murit doi astronauti evrei. Niciun astronaut evreu n-a sarbatorit sabatul”
Si in paralel, dar supus rigorilor temei centrale, romanul dezvolta filonul psihologic al constructului casatoriei, dar nu ca institutie rigida si indestructibila, ci din punct de vedere al fericirii, al iubirii, al sentimentelor, al obisnuintelor, al viscerelor celor doi poli (EL si EA), al tentatiei si al crizei varstei de mijloc.
“De unul singur, poti trai perfect. Dar nu poti duce o viata”.
Fericirea? Atentie! “dorinta de a mai stoarce cativa stropi de fericire, distruge mereu fericirea pe care, din fericire, aproape o ai”.
Si din nou Atentie! “Cat timp urmarim fericirea, fugim de multumire”.
Atentie, Atentie, Omule: “sa traiesti viata gresita e mult mai rau decat sa mori o moarte gresita” / “presupui ca fericirea e ambitia suprema? Nu-i adevarat. Doar te intreb daca ai fi mai fericita singura.”
Vorbim despre fericire? Fericirea in cuplu? Atentie, exista si capcane: “Le placea enorm sa petreaca timpul impreuna si ar fi ales oricand asta in dauna singuratatii sau a companiei altora, dar cu cat se simteau mai comod impreuna, cu atat impartaseau mai multa viata unul cu celalalt, cu atat deveneau mai instrainati de propriile vieti interioare”
“Intre Jacob si Julia, inhibarea dorintelor sexuale era cea mai primitiva si frustranta forma de refulare, dar nu si cea mai distructiva. Pasii catre instrainare – a unuia fata de celalalt si fata de ei insisi – erau mai mici, mai subtili. Deveneau din ce in ce mai apropiati pe taramul activitatilor – coordonarea rutinei de zi cu zi, mereu extinsa, convorbirile si mesajele (mai eficiente), curatarea mizeriei pe care o lasau copiii -, si tot mai distanti in plan emotional”
“Atatea zile de viata impartasita. Atatea experiente. Cum reusisera sa-si petreaca ultimii saisprezce ani dezvatandu-se unul de altul/ Cum se redusese toata prezenta asta la disparitia ei?”
“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferentiaza casnicia de orice alt tip de relatie”.
“Casnicia e opusul sinuciderii, dar se aprope de ea prin prisma faptului ca este un act definitiv de vointa”.
“Dragostea nu e o binecuvantare si nici un blestem. E o binecuvantare si un blestem, iar in acelasi timp, nu e nimic din toate astea. (…) Fara dragoste mori. Si cu dragoste mori. Dar nu toate mortile sunt egale”.
Instrainarea … Intrebari, stupoare, durere… bucurie 🙂
“Sotul meu nu mi-a vorbit timp de trei saptamani (…) Au fost cele mai fericite trei saptamani din viata mea”.
Exista insa si “Terapia de cuplu”. Oare a ajutat intradevar pe cineva? Eu cred ca da, daca – cu mintea deschisa, iti recunosti si accepti greselile – si daca esti in stare sa le repair.
Sexualitatea, experiente, importanta internetului ca “resursa ginecologica” 🙂
Intr-o casatorie – “Nu cauta si nu te astepta la miracole. Nu exista miracole. Nu mai exista. Si pentru durerea care doare cel mai tare nu exista leac. Exista doar leacul de a crede in durerea celuilalt si de a fi present acolo pentru el.”
“Sa ceri iertare inseamna sa te intorci la fericire” (concept iudaic)
Si pentru ca cele doua teme principale nu sunt de ajuns pentru prezentarea lucida, dureroasa adeseori (rani si tumori neglijate indelung), dar si cu fine autoironii si satira sociala, toate plutind uneori intr-un balsamic umor tipic iudaic – cum spuneam al “poverii” identitatii etnice asupra evreului American, iata ca – cutremurului izbucnit in structura familiei i se adauga un alt cutremur distructiv. Un produs inventiv al imaginatiei autorului, ciudat si complex, care e menit sa capteze atentia cititoului catre acutele si marile probleme politice ale mapamondului. Poate un fel de “Razboiul lumilor” al lui H.G. Wells.
Un cutremur : “vey iz mir – vai de mine” – cutremur 7.6 grade – epicentru in adancul Marii Moarte”.
Catastrofa regionala se transforma in una politica “Nimic nu e non-politic”
Amenintare razboi – “o sa vedem noi ce e de facut. Israel e echivalentul ebraic pentru <plan de situatii in caz de urgenta>”.
“Sa nu ai de ales e tot o forma de alegere” “Kein briere iz oich a briere”
Si urgiei cutremurului, cade prada Sfantul Mormant:
“Distrugerea Sfantului Mormant – controversa intre crestinatati:
La Roma, Papa anunta <Vaticanul va finanta si va superviza restaurarea Sfantului Mormant> / Raspuns din partea sinodului Bisericii Ortodoxe Grecesti: <Vaticanul nu va face asa ceva> / Raspunsul catolicilor din cadrul Bisericii Armene:<Ruinele nu vor fi atinse> / Epidemia de holera / Comitetul ONU pentru Drepturile Omului adopta o rezolutie prin care condamna <criza catastrofala create de retragerea unilaterala, neanuntata si definitiva a Israeelului dinTeritoriile Ocupate>. Nici un stat membru nu se abtine. Nici un stat membru nu voteaza impotriva rezolutiei / Presedintele American, in cadrul unei sesiuni in fata camerelor reunite ale Congresului: <Israelul trebuie sa incredinteze imediat controlul Muntelui Templului unei Organizatii internationale de mentinere a pacii, sa se abtina de la orice riposte militare si sa reia participarea la eforturile de salvare din Teritoriile Ocupate. Daca Israelul isi indeplineste responsabilitatile, va beneficia de sustinerea neconditionata si nelimitata a Americii> / Populatia ultraortodoxa din Ierusalim imprastie zvonul ca <Mesia e la usa> / Algeria, Bahrain, Comoros, Djibouti, Irak, Iran, Kuweit, Libia, Mauritania, Maroc, Oman, Pakistan, Qatar, Somalia, Sudan, Tunisia, Emiratele Arabe Unite si Yemenul declara razboi Israelului / Albania, Azerbaidjan, Bangladesh, Gambia, Guinea, Kosovo, Kirgizstan, Insulele Maldive, Senegal, Sierra Leone, Malin, Niger, Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan toate declara razboi Israelului”.
Citatele urmatoare, profunde si pline de durere, nu reprezinta o lamentatie, ci un strigat de revolta al autorului, prezent in fiecare fibra a personajelor din “Iata-ma”:
“Are loc un razboi, Doua razboaie. Unul e pe cale sa izbucneasca. Celalalt continua de saptezeci de ani incoace. Razboiul iminent va hotara supravietuirea Israelului. Vechiul razboi va hotara suprevieturea sufletului evreiesc. Supravietuirea a fost tema centrala si imperativa a existentei evreiesti chiar de la inceput, si nu pentru ca noi am fi ales astfel. Dintotdeauna am avut dusmani, dintotdeauna am fost vanati. Nu e adevarat ca toata lumea ii uraste pe evrei, dar in orice tara am trait, in fiecare deceniu al fiecarui secol, am avut parte de ura. (…) Ne-am organizat vietile in jurul vointei de a ne perpetua vietile – cu povestile, cu obiceiurile, cu valorile, visele si nelinistile noastre. (…) Suntem un popor traumatizat. Si nimic nu are o putere mai mare de a schimonisi mintea si inima decat trauma. Daca ati intreba o suta de evrei care a fost cartea evreiasca a secolului, ati primi un singur raspuns: Jurnalul Annei Frank. Daca ati intreba care a fost opera de arta a secolului, ati primi acelasi raspuns. Toate astea, desi jurnalul ei n-a fost menit sa fie nici carte, nici opera de arta si nici n-a fost scris in secolul in care punem intrebarea. Dar atractia ei – simbolica, de sine statatoare – e coplesitoare”.
In fata razboiului iminent, Israelul isi cheama alaturi fii din toata lumea: “VENITI ACASA!”
“Am supravietuit. Cate popoare, chiar si mai puternice, n-au fost mistuite de pe fata pamantului, in vreme ce poporul evreu a supravietuit? Unde sunt azi vikingii? Unde sunt mayasii? Unde sunt hittitii? Mesopotamienii? Si unde sunt dusmanii nostri istorici, care dintotdeauna au fost mai numerosi decat noi? Unde sunt babilonienii, care ne-au distrus Templul Sfant, dar care pe n oi nu ne-au putut distruge? Unde e Imperiul Roman, care ne-a distrus cel de-al Doilea Templu, dar care pe noi nu ne-au putut distruge? Unde sunt nazistii, care nu ne-au putut nimici? S-au dus cu totii. Iar noi suntem aici”.
Si iata si chemarea celorlalti “O, musulmani, a venit timpul! Razboiul lui Dumnezeu impotriva dusmanilor lui Dumnezeu se va sfarsi prin victorie! Victoria pe taramul sfant al Palestinei e la indemana celor cuviosi. (…) O, frati palestinieni! Aduceti-va aminte! Atunci cand musulmanii, arabii, palestinienii, duc razboi impotriva evreilor, o fac pentru a-l proslavi pe Allah. Luptam in numele Islamului, fiindca Islamul ne ordona sa purtam razboi pana la moarte impotriva celui ce ne jefuieste pamantul. Capitularea e calea lui Satan”.
Iata ca incepe nebunia in lume, ori stim prea bine ce putere distructiva au cuvintele, ele pot stimula binele, dar bine manipulate, pot aduce omenirea in pragul prabusirii:
“Acum, CNN sarea de la un flux la altul, cu reserve de furie aparent nesfarsite: un cerc de barbati din Jakarta, care ardeau steagul israelian; barbati in Khartoum care agitau bete spre o efigie a premierului israelian; barbati in Karachi, in Dhaka, Riad si Lahore; barbati cu bandane la gura, care spargeau vitrinele unui magazin evreiesc din Paris; un barbat cu accent asa de puternic, incat n-ai fi zis ca stie o suta de cuvinte englezesti, care striga <Death to Jews> in fata unei camera de filmat din Teheran”.
Jonathan Safran Foer ne aduce in fata ochilor Apocalipsa, pagini evocatoare a multor “nopti de cristal” din istoria zbuciumata a omenirii. Scriitura sa este de factura jurnalistica, e ascutita, vie, trepidanta si dureros de evocatoare. Si pe undeva, avertismentul: luati aminte, maine veti putea fi voi tinta nebuniei colective inteligent directionate; oricare voi… oricare voi de alta orientare religioasa sau de alta orientare sexuala, sau voi cei cu plete si mustati, sau voi cei cu piercings in nas sau buric, oricare voi…
“VENITI ACASA!” – “Privind direct in camera si direct in inimile evreiesti ale tuturor evreilor care l-au ascultat, a transmis amenintarea fara precedent la adresa existentei Israelului si le-a cerut evreilor intre saisprezece si cincizeci si cinci de ani sa <vina acasa>”. “Veniti acasa nu doar fiindca aceasta casa a voastra are nevoie de voi, ci pentru ca voi aveti nevoie de casa voastra. / Veniti acasa pentru a lupta nu numai pentru supravietuirea Israelului, ci si pentru propria voastra supravietuire. / Veniti acasa fiindca un popr fara casa nu e un popor, la fel cum o persoana fara casa nu e o persoana. / Veniti acasa, dar nu fiindca Israelul este ce vreti voi sa fie, ci fiindca e al vostru (…) Veniti acasa si ajutati-l pe Moise sa-si tina bratele ridicate. Iar apoi, cand armele se vor fi racit, iar cladirile se vor fi ridicat pe locul unde se inaltau odata, doar ca mai mandre, cand strazile se vor fi umplut de glasurile copiilor la joaca, va veti gasi numele nu in Cartea Lamentatiilor, ci in Cartea Vietii. / Si atunci, oriunde ati alege sa plecati, veti fi mereu acasa”.
De-a dreptul cinematografic momentul descries de autor, gestul cutremurator al premierului israelian, care a luat sofarul, “a tras aer in piept si a adunat in cornul de berbec moleculele tuturor evreilor care au trait vreodata: rasuflarea regilor razboinici si a pescarilor, a croitorilor, a petitorilor si a producatorilor executivi, a macelarilor koscher, a editorilor radicali, a locuitorilor din kibbutzuri, a consultantilor in management, a chirurgilor ortopezi, a tabacarilor si judecatorilor; rasul plin de recunostinta al cuiva cu peste patruzeci de nepoti adunati in salonul lui de spital, geamatul disimulat al unei prostituate care-si ascundea copiii sub patul pe care il saruta pe gura pe nazisti; suspinul unui batran filosof intr-un moment de revelatie; plansul unui copil abia ramas orfan, singur intr-o padure; ultima bula de aer care s-a ridicat din Sena si s-a spart dupa cel Paul Celan s-a scufundat, cu buuzunarele pline de pietre; cuvantul <liber> pe buzele primului astronaut evreu, prins pe un scaun, cu fata spre infinit. Si rasuflarea tuturor celor ce n-au trait niciodata, dar de a caror existenta depindea existenta evreiasca: patriarhii, matriarhele si profetii; cea din urma ruga de indurare a lui Abel, rasul Sarei, in asteptarea miracolului; Avraam, care le-a oferit lui Dumnezeu si fiului sau ceea ce nu putea fi oferit amandurora: <Iata-ma>.Premierul inclina sofarul la patruzeci si cinci de grade, apoi la saizeci, iar la New York, Los Angeles, Miami, Chicago si Paris, la Londra,Buenos Aires, Moscova si Melbourne, ecranele televizioarelor incepura sa freamate, sa tremure”.
UN SEMNAL DE ALARMA romanul “Iata-ma”, o eliberare a autorului de toate alarmele care ii rasuna in suflet si in minte, o minte lucida si un suflet care stie sa-si asculte mintea. Ceea ce ne stimuleaza si pe noi sa facem. Sa gandim, sa simtim si sa ne intoarcem la … sa gandim! Dar impreuna, pentru ca “De unul singur, poti trai perfect. Dar nu poti duce o viata”.
Si inca ceva deosebit la acest Jonathan Safran Foer: un om cu mare aplecare si intelegere catre senectutea respectata si catre transferul de intelepciune de la cei varstnici catre cei tineri (Asereth Dibroth – Cele 10 porunci), porunca a V-a “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”, poate ca un semnal de alarma si o aprehensiune, caci de multe ori, porunca aceasta este calcata.
Si iata exemplificata aceasta tema (care este tratata si in cele doua romane precedente ale autorului), cu doua citate doar:
“Nu e deprimat (…) E batran. Batranetea seamana cu depresia, dar nu-i acelasi lucru”.
“Strabunicul meu, pe care l-am amintit mai devreme, a cerut ajutor. Nu voia sa mearga la Azilul Evreiesc. Dar nimeni din familie nu i-a raspuns, <Iata-ma>”.
Acest al treilea roman al lui Safran Foer este mult mai copt atat tematic, dar si ca scriitura si daca am trecut in revista complexitatea tematica, trebuie sa spun ca modalitatea de exprimare in cuvinte este extrem de bogata, dialoguri vii, pasaje dramatizate/teatralizate, franturi de ganduri interioare, intime (fuga mintii in detasare si aparare de realitatea traumatizanta) si toate aceasta tehnica “de lupta” din arsenalul scriitorului, conduce catre un camp tactic si strategic menit ctitorului, inlesnirii acestuia intru simtire si intelegere.
Si mai consider ca acest roman reprezinta un act de curaj pentru momentul si lumea nebuna in care traim si un act de devotament pentru conditia de evreu a autorului.
Un cuvant de apreciere pentru echipa de traducatori ai acestui roman, in primul rand pentru ca eu cred ca nu este usor sa faci duet intr-o astfel de lucrare si in al doilea rand pentru cursivitatea si claritatea transmiterii sensurilor unui text complex, cu completarile documentate in notele de subsol.
In final, astept cu vie nerabdare o transpunere cinematografica a acestui “Iata-ma”. Grea intreprindere si pentru scenarist si pentru regizor!
