A hentes, a kurva és a félszemü (2017)
Regia: János Szász
Distribuția: Zsolt Nagy, Dorka Gryllus, Géza Hegedüs D.
S-ar putea să fi fost printre primii spectatori ai filmului „Măcelarul, curva şi chiorul” („A hentes, a kurva és a félszemü” este titlul original) la proiecţia sa în prima jumătate a lunii octombrie la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa. Filmul era încă marcat ca fiind în „post-producţie” pe IMDB, deci nu au fost disponibile recenzii sau informaţii prea detaliate. Nu am văzut nici un film anterior al regizorului János Szász şi ştiu prea puţin despre cinematografia maghiară din zilele noastre, deci a fost ocazie bună de a vedea feţe noi şi de a compara abordarea filmelor maghiare cu cele din România sau Cehia învecinate, cu care sunt mai familiarizat. Nu am fost dezamăgit.
Povestea se petrece în deceniul următor primului război mondial. În timp ce întreaga Europa trăia trauma postbelică, situaţia era mult mai dificilă în ţările care pierduseră războiul: Germania, Austria, Ungaria. O lume întreagă se prăbuşise şi mulţi oameni rămăseseră cu cicatrici nu numai în carne, ci şi în suflete. Multe femei au fost obligate să-şi vândă trupurile, bărbaţii să fure sau să ucidă pentru a supravieţui.
Pentru unii, situaţia a fost post-apocaliptică, în timp ce alţii au încercat să se retragă în modurile tradiţionale de viaţă şi de subzistenţă. În acest context, într-un colţ îndepărtat şi uitat de soartă al Ungariei înfrânte, are loc povestea de dragoste şi ură, promisiuni încălcate şi violenţă, care înghite triunghiul de personaje din titlu. Povestea este inspirată dintr-un caz real, dar abordarea naturalistă reaminteşte romanele lui Zola cu alunecarea inevitabilă a acestora în crimă şi finaluri tragice.
Imaginea alb-negru în acest film aparţine liniei deschise de Michel Hazanavicius în „The Artist” (un film mult mai de divertisment) şi continuată de alţi regizori precum François Ozon mai recent în „Frantz„. Ei folosesc abordarea „clasică” a cinematografiei pentru a aduce pe ecran perioada de după primul război mondial, atunci când nu fusese inventată cinematografia în culori, dar şi pentru a face o declaraţie artistică – un omagiu industriei cinematografice a perioadei interbelice, un filtru al unei realităţi a războiului şi urmărilor sale, care se potriveşte bine din punct de vedere stilistic. La urmă urmei, mijlocul şi sfârşitul anilor 1920 a fost şi momentul de glorie al şcolii expresioniste germane de film. Rezultatul este spectaculos aici, există câteva secvenţe de frumuseţe şi expresivitate antologice. Numele celor trei actori sunt Zsolt Nagy, Dorka Gryllus şi Géza Hegedüs. Nu-mi amintesc să-i fi văzut în alte filme şi mi-a plăcut jocul tuturor în rolurile lor respective. Această poveste brutală de pasiune şi crimă nu este în opinia mea mai prejos de filme similare despre perioada aceea, cu nume mult mai cunoscute pe generice.