„Insulele iertării”, de Rose Tremain
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere de Irina Horea
Una dintre cele mai cunoscute voci feminine ale literaturii britanice contemporane, Rose Tremain este cunoscută pentru capacitatea de a explora epoci istorice diferite. Romanele se petrec în locuri și timpuri diverse – de la Danemarca secolului al XVII-lea, până la epoca Restaurației engleze. În „Insulele iertării”, autoarea își poartă cititorii în Imperiul Britanic de la finele secolului al XIX-lea. Cu toate că fundalul este unul de epocă, miza cărții se schimbă dinspre „istoria mare” spre geografia intimă a personajelor.
Deși este considerată o maestră a romanului istoric, Rose Tremain ignoră zgomotul politic al anilor 1800. ”Insulele Iertării” nu poate fi considerat roman istoric în adevăratul sens al cuvântului. Nimic din tumultul acelei perioade nu răzbate în paginile cărții. În afară de referirile la Marea Foamete din Irlanda (care avusese loc cu două decenii înainte de începerea acțiunii romanului) și la tensiunile dintre britanici și irlandezi care au decurs de aici, istoria nu interferează cu destinele personajelor.
Unde excelează cu adevărat autoarea este în reconstituirea atmosferei. Stațiunea Bath prinde viață prin mirosul mâncării, textura hainelor și, mai ales, prin rigoarea clinică a cabinetelor medicale. Documentarea în zona medicinei este impresionantă; cu trei personaje care activează în acest domeniu, detaliile anatomice și procedurile epocii oferă cărții o ancoră de realism brut într-o poveste marcată de disfuncționalitate.
În centrul acestui univers se află Jane, un personaj feminin construit să domine. Statura ei fizică impunătoare — acei „centimetri magnifici” — este dublată de o certitudine interioară că este menită să facă ceva cu adevărat important în viață. Jane Adeane nu este doar o eroină victoriană atipică, ea este proiecția unei lupte moderne pentru autonomie. De aici începe, practic, autoarea să ”rescrie” canoanele literaturii victoriene. De la personajul feminin principal.
La vârsta de 24 de ani, începuse să creadă că, într-o bună zi, ea și centrimetri ei magnifici vor realiza ceva ce va uimi lumea. Încă nu știa ce anume va fi lucrul acela, dar faptul nu o tulbura câtuși de puțin. Lucrul cu pricina era pur și simplu ”Lucrul”, o sclipire în sufletul ei.
Pe parcursul poveștii, această dorință a eroinei pare să se estompeze și ”Lucrul” nu mai este amintit, pentru a reveni la final, într-un mod destul de surprinzător.
Romanul se petrece în două spații geografice distincte – stațiunea Bath și insula Borneo. Dacă segmentul britanic este coerent, elegant și bine articulat, incursiunea în Borneo lasă impresia unui artificiu literar. Astfel, Bath reprezintă spațiul rațiunii, al medicinei și al convențiilor, în timp ce Borneo pare să funcționeze doar ca o contrapondere necesară pentru a echilibra balanța și a oferi o rezolvare convenabilă firelor epice. În acest univers, aproape toate relațiile sunt marcate de disfuncționalitate, excepție fiind legătura dintre William Adeane și Clorindsa Morrissey. Tremain sondează abisurile psihologice prin teme la modă azi cum ar fi trauma transgenerațională, materializată în legătura dintre destinele mătușii Emmeline și nepoatei Jane. Suferința primeia va fi transferată, într-un mod osmotic, de la mătușă la nepoată și, în ambele cazuri, va fi sublimată în experință artistică.
Se iveau zorile deasupra luminatorului, iar ea puse deoparte carnetul. Era obosită, o durea capul, dar își zise că arareori se simțise atât de fericită. Se întrebă dacă acesta era Lucrul, destinul spre care crezuse că se îndreaptă în viață, iar bucuria resimțită când și-a descoperit povestea sugerase la început că s-ar putea să fie.
Această tensiune este dublată de o explorare curajoasă a erotismului, autoarea inserând relații sexuale atipice care sfidează canoanele epocii. Legătura subversivă dintre Jane și Julietta, reflectată într-o oglindă deformată în cuplul Ralph-Leon în Borneo, arată că sexualitatea este un amestec de duritate și, uneori, vulgaritate. Prin aceste pulsiuni nonconformiste, autoarea sparge pojghița de puritanism victorian, demonstrând că instinctul uman caută forme de manifestare care transcend normele sociale și morale.
Stilul lui Rose Tremain rămâne unul clasic, motiv pentru care este deseori comparată cu Jane Austen. Totuși, acolo unde Austen se oprește la ironie fină, Tremain nu ezită să introducă accente de duritate și chiar vulgaritate. Această alternanță între eleganța frazei și brutalitatea realității oferă romanului o textură modernă, în ciuda decorului victorian.
„Insulele iertării” este o poveste a unor personaje aflate mereu în căutara unui sens în viață. Destinele lor sunt traiectorii ale dezrădăcinării și căutării de sine, marcate de o tensiune constantă între datoria socială și pulsiunile interioare. Este un roman de atmosferă și introspecție psihologică, care aduce epoca victoriană mai aproape de cititorul contemporan și de sensibilitățile lui.
