Carti Carti de fictiune

Despre pictură și literatură, dar nu numai: ”Muza”, de Jessie Burton

”Muza”, de Jessie Burton
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din engleză și note de Veronica D. Niculescu

Jessie Burton este o tânără romancieră britanică, de asemenea și actriță, care a dibuit cumva calea spre succes: cărți antrenante, obligatoriu cu ceva istorie în spate, care să fie în același timp și prilej de asumare a unor termeni importanți de cultură generală, dar și o experiență destul de facilă spre literatură, ceea ce înseamnă mult dialog, puține descrieri, dar și întâmplări care să prindă, adică dragoste, istorie și pasiune (nu neapărat erotică). Poate și de aceea, ambele sale romane – Miniaturistul și Muza – au cunoscut un mare succes de public.

În al doilea său roman, Muza, tradus acum în limba română la Humanitas Fiction, ea tratează o multitudine de subiecte, deși prim-planul pare a fi ținut de un tablou pictat de un spaniol controversat, Isaac Robles. Însă, până să-l cunoaștem pe acesta și felul în care el a devenit creatorul a patru tablouri importante (măcar că o parte din ele au fost cumpărate de Peggy Guggenheim, pe care iubitorii de artă o cunpsc, desigur), povestea pornește în anul 1967, în Londra, unde o tânără caraibiană, de culoare, încearcă să supraviețuiască, mai întâi ca vânzătoare într-un magazin de pantofi, apoi ca dactilografă la un institut de artă.

Odelle Bastien, căci despre ea e vorba, este una dintre naratoare și, în același timp, unul dintre personajele în jurul căruia gravitează cartea. În ansamblu însă, ea are un rol minor sau, mai bine zis, un rol de investigator al felului în care tabloul lui Isaac Robles este redescoperit și i se află adevărata poveste. Acest tablou, aflat în posesia prietenului ei, este inestimabil tocmai datorită împrejurărilor în care a fost pictat, dar și a felului în care existența sa a fost ascunsă timp de peste douăzeci de ani. De aceea, Odelle, ajunsă secretară la Institutul de Artă Skelton, în subordinea și sub aripa controversatei Marjorie Quick, caută să descopere adevărul, punându-se la mijloc între interesele personale – este îndrăgostită de posesorul tabloului, Lawrie Scott – și cele profesionale – datorează totul lui Quick și directorului companiei, cel care dorește cât mai rapid expunerea tabloului.

Aparent fără legătură, Jessie Burton creează și un al doilea plan temporal, aflat undeva lângă Malaga, în Spania anului 1936, unde o familie evreiască din Viena se află temporar, autoexilată din Austria cucerită de naziști. O familie foarte controversată și atipică, fiecare membru al ei găsindu-se în contradicție cu celălalt: Harold Schloss este un intermediar vânzător de creații artistice; Sarah Schloss este soția lui, paranoică și egocentrică; Olive este fiica lor, o pictoriță aspirantă, care găsește în Spania rurală inspirația pentru cele mai valoroase picturi ale ei. În plus, în jurul lor, gravitează cei doi frați locali, Isaac și Teresa Robles, primul aflat în vâltoarea politicii naționale, a doua o simplă fată de casă, care însă trăiește orice relație, orice experiență cu maximum de implicare:

”Cei din familia Schloss se purtau atât de stângaci unii cu ceilalți, încât asta neutraliza orice posibilă profunzime a unei aluzii la trecutul lor. Erau actori în costume, pe moment jucând un rol prin casă, de parcă ei s-ar fi aflat pe o scenă, iar Teresa era unicul lor public. Ea își dorea cu disperare să vadă ce se întâmpla când își dădeau jos veșmintele și se duceau în culise, în colțurile mai întunecate, unde amintirile glisau.” (pag. 97-98)

Acesta este ansamblul, iar Jessie Burton construiește constant în jurul acestor două planuri temporale, care se regăsesc aproape imediat în jurul tabloului redescoperit al lui Isaac Robles. Doar amănuntele lipsesc, pentru că și lucrul la acest tabloul, și felul în care a fost construit, și personajele cheie nu sunt așa ușor de aflat și ițele acțiunii așa de ușor de descoperit. Tocmai din acest moment, al acțiunii foarte bine închegate și palpitante, romanul este intens și greu de ”ghicit”.

Dincolo de poveștile de dragoste, care se îmbină și se învârtesc pe tot parcursul romanului (așadar, aveți și sub aspect motive multiple de citit), m-au interesat și planurile subsecvente, foarte pregnante de asemenea: în primul rând, să vorbim despre felul în care sunt priviți cei care ajung în Marea Britanie dinspre posesiunile acesteia de peste mări. Astfel, Odelle vine din Caraibe, din Trinidad Tobago, pe atunci posesiune britanică. Dar faptul că este de culoare neagră, că a văzut de departe doar lucrurile bune din Anglia, că este o aspirantă în ale literaturii (datorită unei emisiuni radio de la BBC), nu o ajută prea mult și are parte de tot felul de șicane sau de mici răutăcisme, caracterizate acum care rasism sau incorectitudine politică:

”De unde veneam eu, să ai un loc de muncă reprezenta singura cale de trezire după lungul somn care urmase generațiilor ce trudiseră la câmp. Era calea de salvare. E greu să schimbi teoriile care circulă de când te știi, mai ales că ele există, de fapt, încă dinainte să fi început viața ta.” (pag. 51-52)

Și nu numai acest subiect sensibil este tratat în acest roman intens: se discută mult despre implicațiile și resorturile psihologice individuale ale începutului Războiului Civil Spaniol, despre pasiunea pentru artă și literatură și colecțiile de tablouri, despre dedublarea artistică și felul în care o persoană sacrifică sau nu interesul personal în favoarea a artei, fie că vorbim de pictură (pentru trecut) sau de literatură (pentru prezent):

”Poezia pe care i-o dăruisem la nuntă lui Cynth era exemplul perfect al felului în care îmi simțeam scrisul îngrădit de obligații. Scrisesem atâta vreme pentru scopul anume de a fi apreciată, încât uitasem originea impulsului care mă făcuse să scriu; o creație pură, netulburată, existând dincolo de parametrii succesului și-ai eșecului. Iar undeva pe drum, acest ”a fi bun” ajunsese să-mi paralizeze, de fapt, simpla credință că pot scrie ceva, orice.” (pag. 148)

Adăugăm la acestea construcția foarte directă a romanului, plin de dialoguri și de acțiune (până la urmă, ”Muza” poate fi privit și o ca un roman polițist, în care personajele încearcă să dezlege taina creației unui tablou ce face vâlvă în epocă). Toate acestea m-au adus la concluzia că ”Muza” este un roman bun, intens și palpitant, ce merită atenția cititorilor români.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Un film, doua pareri: Little Miss Sunshine (2006)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (1 – 7 mai 2017)

Jovi Ene

Roger Federer. În căutarea perfecțiunii, de René Stauffer

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult