Carti Memorii jurnale

“Cu toţii am fost orbi şi indiferenţi”: Am fost secretara lui Goebbels, de Brunhilde Pomsel și Thore D. Hansen

”Am fost secretara lui Goebbels”, de Brunhilde Pomsel și Thore D. Hansen
Ein deutsches Leben: Was uns die Geschichte von Goebbels’Sekretärin für die Gegenwart lehrt
Editura Humanitas, București, 2019
Traducere din germana si note de Radu-Mihai Alexe

Am vazut in cadrul Festivalului de film OneWorld Romania, in anul 2017, documentarul “A German Life” – 107 minute de marturii ale Brunhildei Pomsel cea care a fost secretara lui Goebbels. Scenariul si regia: Christian Kröness si Olaf S. Müller.
Astfel incat anul acesta, m-am grabit sa citesc consemnarile lui Thore D. Hansen.

“In loc sa incite la blamarea lui Brunhilde Pomsel, documentarul a starnit mai degraba in randul spectatorilor intrebari cu privire la prezent.” (…..) “Oare se repeta intunecata perioada a anilor 1930? Oare teama, ignoranta si pasivitatea noastra sunt responsabile pentru intarirea pozitiei noii extreme drepte? (…) Exista temeri ca istoria s-ar putea repeta? (…) Oare povestea lui Brunhilde Pomsel ne poate oferi anumite indicia cum ca urmarirea oarba a propriilor interese ne face sa ignoram schimbarile sociale si politice? (…) Cat de mult din Brunhilde Pomsel exista in noi?” Povestea lui Brunhilde Pomsel ne ofera o privire spre noi insine. Totodata, ne aminteste de cuvintele scriitorului Andrzej Statsiuk:<<Cu cat noi, alegatorii, ne temem mai mult, cu atat mai mari devin lasii pe care ii alegem. Iar acesti administratori ai fricii noastre sacrifica apoi totul pentru a ramane la putere: pe noi, tara noastra, continentul nostru european>>. Oare suntem lasi si ne ascundem, sau ii infruntam.” (Thore D. Hansen – Prefata la volum)

Tineretea personajului, in Berlinul anilor 1930, un inceput de viata care o face pe eroina sa isi exprima automultumirea: “Ma gandesc la vremurile cand eram inca o fetita. Si stiu ca de-a lungul vietii le-am facut multor oameni o bucurie prin insasi existenta mea. Iar asta este un gand foarte frumos”. Un gand frumos, dar si linistitor oarecum, caci spune Brunhilde Pomsel ca “Noi n-am avut nimic cu evreii.”. Ba chiar avea o foarte buna prietena evreica, ba chiar lucra ca angajata la un evreu. Prin urmare, sigur ca “Noi n-am avut nimic cu evreii.”

In mod sigur, sunt anii in care familii simple croiau copiilor. in familie, o educatie rigida, oarecum cazona, in stare sa perverteasca si sa schingiuiasca caracterele slabe. Si ne spune Brunhilde Pomsel: “Am primit o educatie foarte severa, din cand in cand ne mai alegeam si cu cate o palma, fiindca intotdeauna faceam cate o greseala. (personajul nu pune la indoiala judecata asupritorului si copiii erau invrajbiti unii impotriva celorlalti). Eram o familie germana obisnuita (…) Astfel am invatat sa fim ascultatori, doar cu dragoste si intelegere n-ajungeai prea departe – asa era la noi in familie. Sa asculti si sa fii putin siret, sa minti sau sa dai vina pe altcineva – era ceva normal. Si asa ne-am format noi trasaturi de caracter care de fapt nu erau ale noastre.” (…) “Eram foarte harnica. Dintotdeauna am fost harnica. E ceva ce port in mine. E o trasatura specific prusaca, aceasta dorinta de constiinciozitate. Dar, intr-o anumita masura, si o dorinta de suunere. E ceva ce mi se inoculase din familie, unde trebuia sa fiu supusa, caci nu se putea altfel.”

Multa atentie la acest capitol, Copilarie/Adolescenta – care poate da o explicatie solida, de baza, devenirii multor membrii ai societatii, indiferent de tara si de timpuri

In copilarie si prima tinerete a avut avantajul de a se invarti in cercurile unor bogatasi, unii nazisti, altii “cu un stil de viata decadent” si se felicita pentru faptul ca “pe atunci nu ma interesa politica (…) poate e bine ca nu ma preocupa, poate ca in idealismul meu tineresc as fi ajuns in randurile uneia dintre tabere, iar asta mi-ar fi putut grabi sfarsitul”. Un egoism sadit de asemenea, in copilarie, intr-o familie cu multi copii.

Ca mai mereu, in momentul in care intalneste si cunoaste un sprijin, o relatie, “o pila” am spune noi astazi, pe Wulf Bley – scriitor si crainic radio, membru al Partidului Muncitoresc National-Socialist German si in trupele SA, drumul Brunhildei se contureaza, netezit catre Radiodifuziunea Germana, culminand catre postul din Ministerul Propagandei al lui Joseph Goebbels. Si starea ei materiala se imbunatateste simtitor, mai ales ca “Berlinul era un oras viu si atragator si avea multe de oferit. Desigur, doar pentru oamenii cu bani.”

Sancta Superficialitate! Dar si nevointa de a privi in jur. Un soi de instinct perfid de autoprotectie. In martie 1933 voteaza cu national-popularii pentru ca ii placeau culorile lor “negru-alb-rosu”. Si spune: “Intotdeauna mi s-au parut niste culori foarte frumoase pentru un steag (…) Duminicile electorale erau grozave. Dar fiind vorba despre politica… Adica pe noi, tinerii, nu ne implicau deloc in asta. Si nici nu ne influentau in vreun fel (…) Hitler era pur si simplu, doar o figura politica noua”.

Defilari… alinieri… turnatori la serviciu, pe strada, in locuinte… toata tehnica propagandei si tradarilor… (o stim, am trecut si noi prin ea). “Partidul” ajunsese la “moda” si “toata lumea voia sa faca parte din el, fiindca toti isi inchipuiau ca acum avea sa apara omul providential care va tine cu poporul. Asta au predicat nazisti inainte de alegeri, iar acum era bine sa fii membru de partid”.

Mai mereu, de-alungul marturisirilor sale Brunhilde subliniaza faptul ca in fata fiecarei masuri luate impotriva populatiei evreiesti era vorba despre “o masura pe care o intelegea fiecare. Cu totii am crezut asta, Am ignorat-o (…) iar noi am continuat sa ne traim viata de zi cu zi”, pentru ca “trebuia sa fii foarte precaut in acele vremuri. Trebuia sa fii atent sa nu fii denuntat.”

Se pare ca tehnica aplicata de fiecare dictatura de-a lungul istoriei, a fost identica. Acolo unde raspandesti lipsuri, teroare si moarte, ai grija sa construiesti o bula a avantajatilor, a celor carora le castigi asentimentul, cooperarea, capul plecat, linistea.

“Noi, cei din Berlin, am dus-o totusi bine, am avut mereu la dispozitie ratii suplimentare de cafea si am fost tratati preferential. Se avea grija ca oamenii din capitala sa pastreze linistea. Astfel au stat si ei linistiti. Cine sa se revolte? Cei cat de cat in putere erau in marea lor majoritate pe front. Au ramas acasa femeile inofensive, copiii, batranii, ranitii din razboi – o multime ca vai de ea.”

Da, aici m-a dus gandul la “Singur in Berlin” – Hans Fallada, in masura sa contracareze citatul de mai sus, “amintirile” Brunhildei Pomsel.

Capitolul “Am facut si eu parte din elita” dovedeste din partea personajului, snobism exacerbat si o inconstienta cinica greu de suportat de catre mine in calitate de cititor. Pana si un sarpe cu sange rece, incalzindu-se la soare si la viata buna, devine uman in comparatie cu aceasta fiinta dezbracata de orice urma de intelegere, de empatie, de emotie noromala. Tineretea nu ii era o scuza. La un moment dat m-a bantuit gandul ca personajul joaca un rol pe care si l-a insusit si asumat cu multa viclenie, ca o arma de aparare in fata societatii si inconstient – chiar si in fata sa. Atonia, amoralitatea – ca arme de aparare, creatoare a unei bule traversand istoria vreme de 106 ani. Dumnezeule, daca i-ai fi dat acesti ani pentru a ajunge la intelegerea, la recunoasterea finala si poate-poate – la compasiune, regret si un cat de simplu gest de ingenunchiere in memoria victimelor. Chiar si atunci cand incearca sa se scuze, sa se ascunda in spatele superficialitatii tineretii… falsitatea este evidenta. Si evident este si faptul ca multe lucruri raman nespuse, atent selectate si ascunse.

Brunhilda Pomsel ne spune pur si simplu Am facut si eu parte din elita. De aceea mi-a placut sa lucrez acolo. Totul era minunat si pe placul meu, oameni imbracati frumos, oameni amabili. Da, eram foarte superficiala in acele vremuri, foarte proasta.” Nu, nu cred in aceasta superficialitate si prostie tinereasca… Repet… evident este si faptul ca multe lucruri raman nespuse, atent selectate si ascunse.

Cu cata candoare ne impartaseste personajul: Eu n-am vazut nici macar un singur transport de evrei. Se zice ca pe strazile Berlinului au circulat camioane pline cu evrei si nu vreau sa neg asta, dar eu nu le-am vazut niciodata (…) exact asa traiam: la margine. La marginea evenimentelor”. Si astă marturisire vine din partea unui functionar aflat in Radiodifuziune sau in inima Ministerului Propagandei, in proximitatea lui Goebbels, avand acces la documente, la telefoane. Si admirandu-si pana la exaltare seful, “un barbat care avea tinuta, stapanire de sine”.

Din cand in cand insa, Frau Brunshilde mai scapa cate un adevar, voit sau nevoit poate si ne spune ca “Bineinteles ca o mare parte din activitate era cosmetizarea adevarului de pe front sau din Reich, care era ajustat conform directivelor primite, astfel incat totul sa para intr-o lumina pozitiva”. Tehnici de manipulare prin cuvinte. Si prin imagini filmate.

Exista in acest capitol o intamplare care vorbeste despre puterea unui singur om in criză, de a stapani prin discursul sau o sala de obedienti inebuniti. O scena care imi aminteste dureros de faza zilelor noastre, cu acel “vreti sa mai fiu presedintele vostru?”

In pagina despre care va vorbesc, este vorba despre un discurs tinut de Goebbels la Palatul Sporturilor, unde sala “era ticsita de muncitori adusi de pretutindeni (…) luati din fabrici si intreprinderi pentru a participa la aceasta adunare”, “membrii importanti din SS… marsuri si cântări de război – spectacol… apoi Goebbels si-a inceput discursul… in ziua aceea si-a intrat atat de bine in rol si s-a manifestat atat de intens, incat totul parea ca o dezlantuire – dar o dezlantuire ca intr-un spital de nebuni… dupa care, brusc, de parca ar fi fost loviti de streche, au inceput cu totii sa urle, sa bata din picioare si sa se agite, ca si cum ar fi vrut sa-si smulga bratele… N-am cuvinte pentru a descrie felul in care a reusit sa aduca atatea sute de oameni intr-o asemenea stare incat nici unul sa nu mai stea locului, toti sareau in sus si strigau si jubilau. I-a reusit. Cred ca nici el nu stia exact cum de reusise”.

Si pentru ca facut parte din aceasta elita speciala, fapt pentru care este foarte mandra, frau Brunhilde ne face si ceva marturisiri despre rolul filmului si al actorilor in voga, in propaganda lui Goebbels, un exemplu fiind “Evreul Süss”, dar si altele precum Kolberg – “arta, mai ales cea de origine germanica (…) cultivate in scoli, mai ales legendele eroice stravechi”. Si muzica, slagare in voga… Si inca o marturisire “Cunosteam slagarele vremii si le puteam fredona pe toate. Vai, ce minunat a fost! Ce minunat a fost pentru Brunhilde Pomsel sa asculte in noapte la radio aceste slagare, in timp ce prietena sa din copilarie, evreica Eva isi gasea moartea in lagar.

“Loialitate pana in ultima clipa” este capitolul in care Brunhilde isi aclama aceasta calitate si ne asigura ca “mereu am avut un simt al datoriei foarte dezvoltat si m-am considerat importanta”. Drept care, dupa sinuciderea lui Hitler, apoi a lui Goebbels si a familiei acestuia. Brunhilde Pomsel se intoarce din caminul parintesc, in buncarul unde simtea ca este locul ei, locul care reprezenta datoria, o “tampenie imensa”, asa cum a numit-o mai tarziu. Si a cusut, alaturi de alti camarazi si cu acelasi simt al datoriei, un imens steag alb sub care sa poata iesi din buncar si merge la Comandamentul Suprem Militar al rusilor. Idioti sau idiotizati din frica.

Si iata ca un grup de rusi navalesc in buncar, unde cei ramasi loco sunt luati prizonieri si bagati la interogatorii. “Doar nu facusem nimic spune Brunhilde, se poate dovedi, iar ei stiau foarte bine. Nici nu mi-au spus ca urmeaza sa ma retina. Au spus <Multumesc frumos> si m-au arestat. Cinci ani mai tarziu mi-au dat drumul”. Ciudat umor a avut femeia asta.

Urmeaza cei cinci ani de peregrinari prin locurile foste dedicate stergerii evreilor si altor “neoameni” de pe fata pamantului. Mai intai o tabara speciala pe locul fostului lagar de concentrare Buchenwald, apoi Sachsenhausen, apoi intr-o fabrica din Berlin. Peste tot se murea din cauza bolilor, a malnutritiei… Insa Brunhilde “rezista” si “gandeste”. Se gandeste ca “indiferent cum am ajuns in vartejul politicii, spune ea, eu am fost totusi in afara lui (…) Nu pot lasa sa apara in sufletul meu un sentiment de vina. Sunt vinovata atunci cand fac ceva, si n-am facut nimic, doar am avut ghinionul sa nu fiu acasa atunci cand rusii au navalit in Ministerul Propagandei. Bineinteles ca sunt vinovata ca am fost proasta (…) N-am fost o adepta a nazismului, caci daca eram, ar fi trebuit sa fiu mai informata. Am ajuns in acest partid tampit, din care facea parte cam toata lumea, mai degraba din imprudenta.”

Trebuie sa va spun ca citind aceste pagini, o vedeam cu ochii mintii pe Brunhilde pe ecranul cinematografului. Cu fata ei impasibila brazdata de mii si mii de riduri incretite, ca o piele de sarpe rece, cu ochii mici, porcini si lacrimosi ingropati in aceste riduri, cu mainile cu degete descarnate si pielea bantuita de petele-pecingine ale varstei matusalemice. Si citind inca acest paragraf m-am gandit iarasi si iarasi: prostie, smecherie atavica, reductie mentala, inconstienta rece, autoadmiratie, un ego extrem de ciudat?, … Si iata inca o marturisire privind cei cinci ani de detentie: Chiar si in captivitatea de la Buchenwald am trait clipe frumoase, pe care nu le voi uita niciodata… In orice caz, eu am avut mereu noroc. Intotdeauna am gasit o cale de iesire, dar de fiecare data alta decat mi-am imaginat.”

In vizite ale lagarelor Auschwitz si Birkenau, am trait si eu clipe pe care nu le voi uita niciodata. Dar amar de triste, nu “clipe frumoase” cum si le aminteste Brunhilde Pomsel. Ca sa nu amintesc de clipele petrecute de cei care in 27 ianuarie 1945, la eliberarea lagarului, mai erau inca in viata si puteau depune marturie, cu ochii catre cosurile crematoarelor.

La final, Capitolul “N-am nicio vina” – Concluziile unei femei de o suta trei ani. Ca o floricica proaspata si nevinovata, personajul face o ultima incursiune in viata ei, etaleaza pe masa tipul special de om care a fost si este: o singuratica, dar in acelasi timp si dornica de a fi “inconjurata de oameni simpatici”, dornica sa faca lucruri “care o implinesc”, caci “fiecare are un loc al lui”.

Vorbeste despre faptul ca “a avut doar ghinion”, dar n-a trecut “prin lucruri teribile”… si asta… CULMEA, spune Brunhilde, “cateodata mi-am ingreunat eu singura viata, doar prin excesul meu de sensibilitate”.  Si-a trait viata si nicio clipa n-a simtit ca poate n-a ales calea cea buna.

Si revine cu obstinatie la vinovatie si iata o fraza la care trebuie sa meditam cu mare aplecare pentru ca miezul povestii este mereu viu in existenta fiecarei generatii, o experienta de viata la care generatie dupa generatie este condamnata din lipsa intelegerii si a atitudinii.

De timpuriu am raspuns la vesnica intrebare legata de viata mea personala. Nu, n-am nicio vina. Absolut nici una. De ce as fi vinovata? Nu, eu nu ma consider vinovata. Doar daca intregul popor german este pus sub invinuire fiindca a inlesnit venirea la conducere a acestui guvern. In cazul asta suntem vinovati cu totii. Inclusiv eu (…) In afara de conducatorii nazisti care au facut profetii gresite, indiferenta oamnilor este cea care a inlesnit totul”.

Si in final:

“Acum sunt desigur bucuroasă că m-am descurcat atât de bine in viaţă.”

“Sunt fericită şi mulţumită de mine însămi. Am toate motivele să fiu.”

Thore D. Hansen

Brunhilde Pomsel a murit la Munchen in noaptea de dinaintea Zilei Internationale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, in data de 27 ianuarie 2017, la varsta de 106 ani. (27 ianuarie este in acte – ziua mea de nastere!)

Capitolul de incheiere, reprezinta o analiza atenta a marturiei personajului Brunhilde Pomsel, dar si a sentimentele lui Thore D. Hansen si se numeste “Lectia de viata a secretarei lui Goebbels”. Autorul simte patinajul marturiilor lui Pomsel si ne spune “O descriere a atrocitatilor traite de ea ramane in biografia ei fara raspuns. Iar daca Brunhilde Pomsel chiar nu stia nimic, motivul nu e ca n-ar fi putut, ci pentru ca n-a vrut sa stie“ si cu multa perspicacitate si simt analitic Hansen remarca ca prin atitudinea ei “Brunhilde Hansen ignora desigur faptul ca fiecare trebuie sa fie responsabil in cele din urma pentru propriile decizii, pentru pozitia sa in societate, atat in trecut, cat si in prezent”.

Pentru mine este o critica usurica din partea lui Hansen, o oarecare simpatie si intelegere pentru personajul in cauza, insa concluzia sa finala trage un semnal serios de alarma in timpurile pe care le traim:

Povestea lui Brunhilde Pomsel ne da ocazia sa vedem ce se intampla cand oamenii nu tin seama de nasterea unei dictaturi si ce inseamna sa traiesti (sau sa supravietuiesti) mai tarziu in acea dictatura – atat fizic, cat si mental. Ne mai arata si alt mod de a-i vedea pe populistii de astazi, in efortul lor de a pune capat democratiilor occidentale. Brunhilde Pomsel, care a murit in ianuarie 2017 la varsta de 106 ani, ar trebui sa fie o figura de interes pentru noi, fiindca in <lasitatea> ei marturisita public si in atitudinea ei apolitica se observa lucruri care au inceput sa se raspandeasca si in prezent: o mare indiferenta, lipsa de interes pentru politica, apatie fata de soarta refugiatilor, ura puternica impotriva elitelor democratice si o noua crestere in sondaje a populistilor de dreapta, care au declarat razboi democratiei si integrarii europene. Biografia exemplara a Brunhildei Pomsel este o busola care ne arata ca amenintarile la adresa democratiei sunt mai ales lipsa de angajament pentru o societate deschisa, precum si incapacitatea elitelor democratiece si politice de a reactiona adecvat si uil la evolutiile neadecvate ale epocii moderne.”

Prin pregatirea sa de jurnalist politic si consultant in comunicare, comentariile lui Hansen, atat din prefata si din concluziile ultimului capitol, dar si din paragrafele-comentarii inserate pe parcursul marturiilor Brunhildei Pomsel sunt deosebit de valoroase pentru un cititor interesat istoric/social/psihologic de timpuri-oameni-caractere. Date despre Thore Hansen gasiti aici, siteul fiind si sursa fotografiei autorului.

Rasfoind informatiile de pe internet, am aflat si ca anul acesta chiar, la Londra la Bridge Theatre, s-a pus in scena o dramatizare a filmului documentar ” A German Life”, avand-o pe marea actrita Maggie Smith pe generic. Scenariul Christopher Hampton si Regia Jonathan Kent.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Historia.ro, Amazon.de, Europa-Verlag.com)

Articole similare

La marginea imperiului: ”Bandiții”, de Vasile Ernu

Dan Romascanu

Extraordinary Measures (2010)

Delia Marc

Scripcarul pe acoperis

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult