„Exerciţiu de încredere”, de Susan Choi
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2021
Traducere din engleză şi note de Mihaela Buruiană
Când scrii ficţiune e ca atunci când visezi; lucrurile recognoscibile şi cele de neconceput, lucrurile lumeşti şi cele monstruoase se întrepătrund în modurile cel mai puţin previzibile, până la urmă transformându-se în ceva cu totul diferit de viaţa reală, şi totuşi, sper, relevant într-un fel pentru vieţile noastre umane. (p. 275)
De cele mai multe ori, atunci când încearcă să ne ofere o descriere complexă şi foarte clară a adolescenţei, cele mai multe considerente de natură psiho-socială se referă la această etapă din perspectiva unor ani înfloritori şi senini, bogaţi în experienţe care să îl maturizeze pe cel ce a fost nu foarte demult doar un copil şi să îl crească în spiritul dragostei pentru ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros.
Dincolo de această viziune poate mult prea optimistă pentru lumea în care trăim, cotidianul agitat şi uneori mult prea rece ne-a demostrat, adesea, că ceea ce a fost menit, la un oarecare început, să ne educe în numele binelui, a fost umbrit la un alt moment dat de un nor mai puţin luminos, venit parcă să răstroarne ordinea lumii şi, implicit, să strice drumul armonios al vieţii. Prinsă în vraja lui, lumea celui aflat în căutarea unui prezent în care visurile vor să se oglindească în realitate se transformă, de fapt, într-un veritabil carusel în care totul pare să fie supus deşertăciunii şi la care cei ce au fost odată mesageri ai spiritelor bune asistă contrariaţi, în vreme ce uimirea lor se transformă într-o veşnică şi exacerbată frică. O frescă a acestei cumplite stări în care spiritul tinde să se ţină strâns de ultimele fărâme de adevăr pentru a nu deveni prizonierul unui posibil morb al pierderii în necunoscut tinde a fi conturată şi în paginile romanului Exerciţiu de înceredere, semnat de scriitoarea Susan Choi.
Privit din perspectiva unei scrieri dramatice, electrizante şi memorabile şi înscris în rândul cărţilor de mare succes ale anului 2019, romanul aduce în prim-plan o poveste cutremurătoare desprinsă parcă, deopotrivă, dintr-o serie de alte ficţiuni devenite celebre, dar şi din viaţa noastră, mult cunoscută pentru capacitatea ei de a ieşi învingătoare într-o ipotetică luptă cu un scenariu de film. Rând pe rând, vocea scriitoarei se va împleti cu glasurile cât se poate de hotărâte ale unor tineri care, pe când erau adolescenţi şi credeau că atingerea maturităţii este echivalentă cu a deţine cheile unei maşini mai mult sau mai puţin luxoase, au fost transformaţi, fără să prindă de veste, în prizonieri ai unui univers magic şi pervertitor deopotrivă. În această ambianţă, suntem îndemnaţi să pătrundem într-una din sălile unui liceu de artă din America unde, printre altele, legătura viitorului actor cu lumea scenei coincide cu prezenţa activă într-o serie de exerciţii care par să se asemene cu o serie de iniţieri în tainele meditaţiei profunde asupra unui sine care trebuie cu orice preţ educat:
Exerciţiile de înceredere păreau să fie de nenumărate feluri. Unele presupuneau discuţii şi semănau cu şedinţele de terapie de grup. Altele necesitau tăcere, legat la ochi, căzut pe spate de pe mese sau scări în braţele împletite ale colegilor (…).
O mare parte din ceea ce fac cu domnul Kingsley este reţinere în numele descătuşării. Pare că trebuie să-şi înăbuşe emoţiile pentru a avea acces complet la ele. A avea acces la emoţiile proprii = a fi prezent în clipa de faţă. A juca = a răspunde cu emoţie autentică în circumstanţe închipuite. Îşi umplu caietele cu astfel de declaraţii unice, fiecare, pe măsură ce sunt scrise, părând să ofere cheia sau poate fundamentul care va ajuta la coeziunea întregii structuri, dar mai târziu, când Sarah îşi reciteşte notiţele, aude o melodie repetitivă care nu atinge niciodată un punct culminant şi nu se termină, asemenea cântecului acela înnebunitor care se aude de la maşina de îngheţată vara (pp.6 şi 32).
Ceea ce va urma, este o veritabilă demosntraţie de manipulare a conştiinţelor aflate la doar câţiva kilometri distanţă de graniţa cu lumea veselă şi inocentă a copilăriei şi a visului cu ochi deschişi şi o tot atât de actuală tendinţă de orientare a celor mai curate şi mai fireşti sentimente umane pe o axă a adevărurilor măiestrit deghizate în minciuni. Sub atenta şi aparent blânda privire a profesorului Kingsley, carismaticul şi mult-iscusitul mentor transformat în mânuitor de spirite, sentimente precum tandreţea şi emoţia temătoare în faţa primei iubiri tind să iasă din anonimat şi să devină una dintre temele predilecte ale cursurilor de actorie, în vreme ce un alt sentiment plin de nobleţe şi adevăr, prietenia, este la rândul lui răsturnat şi ancorat în sfera unui teatru mult prea ieftin:
– Nu mă mai simţeam apropiată de Joelle. După tot ce ne-aţi învăţat, m-am gândit că ar trebui să-mi respect sentimentele în privinţa asta. Dar ieri a părut că ce simţeam eu nu conta.
– Cum aşa?
– Aţi vrut să mă duc după ea şi s-o fac să se simtă mai bine şi să-i spun că suntem încă cele mai bune prietene. Şi asta am făcut, chiar dacă am minţit. Iar acum trebuie să mint în continuare, pentru că ea crede că suntem din nou cele mai bune prietene (…)
Când eram copii, sau elevi, sau ce eram noi în locul acela pe care îl vom numi CAPA, am fost învăţaţi că un moment de intimitate nu are sens decât dacă face parte dintr-un spectacol. Modurile în care ne plăceam, şi ne uram, şi ne invidiam, şi ne agresam şi ne pedepseam unii pe alţii nu păreau niciodată satisfăcător de reale dacă nu erau urcate pe scenă de domnul Kingsley (pp.29 şi 148).
Asistăm astfel la dezvăluirea unor poveşti care, chiar dacă nu se numără prin deja clasicele aventuri frumoase cu final fericit, ţin trează conştiinţa cititorului tocmai prin această capacitate curajoasă de a pătrunde în culisele mai puţin luminoase ale unor vieţi care, intens guvernate de un sistem de valori distorsionat, riscă să se piardă în neantul tenebros al conştiinţelor scindate, în numele unei mult prea bruşte deconstrucţii ale unor ego-uri încă fragile. Fără îndoială, parcurgând paginile romanului Exerciţiu de încredere, devenim la rândul nostru martori la o serie de spectacole vii, atemporale şi totuşi atât de actuale, în care libertatea este înlocuită adesea cu libertinajul iar firescul bucuriei, al entuziasmului senin, al iubirii curate, sau chiar al dorinţei de desprindere a picioarelor de pe un pământ rupt de inocenţă tinde să se însingureze, rătăcind în negura timpurilor:
Arată mult prea mare decât vârsta ei, este machiată exact cât trebuie, zâmbeşte cu încredere de nerecunoscut. Nu se vede nici dermatograful excesiv, de uşuratică, nici contactul vizual excesiv, de disperată, care i-au stricat ultimele trei poze de la şcoală, în ciuda precauţilor atente de a obţine exact efectul opus. Nu o recunoaşte pe fata foarte drăguţă, foarte fericită, de treisprezece ani din fotografie, poate pentru că fotografia a devenit pentru ea un obiect de idolatrie (p.108).
Cu siguranţă, finalul deschis al acestei poveşti care poate că ne-a trezit interesul dar ne-a şi revoltat, pe alocuri, lasă în urmă o morală de necontestat. Astfel, ceea ce rămâne dincolo de acele formule devenite, cu timpul, adevărate mantre obsesive şi acaparatoare prin care tinerii protagonişti aflau că Actoria înseamnă fidelitate faţă de emoţia autentică, iar Emoţia autentică înseamnă să-ţi aperi sentimentele este o imagine cât se poate de vie a unei realităţi dure, care pare că vrea să taie multe aripi hotărâte dar nematurizate, doar pentru a le înlocui cu unele aparent mai puternice şi mai frumoase, care să se înalţe cât mai sus, departe de bucuria comuniunii adevărate cu ceilalţi.
În consecinţă, romanul Exerciţiu de încredere poate fi privit şi ca o modalitate de devoalare a unui miraj provocator, a unei jungle pline de ispite, în care dorinţa vie a spiritului de a-şi reconstrui identitatea, de a-şi recăpăta inocenţa şi de a discerne adevărul dintr-un noian de minciuni nu reprezintă decât o luptă făţişă cu o lume rece şi prea plină de îndrăzneală. Dând la o parte orice fel de mască prin care ne facem plăcuţi de ceilalţi, vom înţelege că, de multe ori, fără să fim actori cu diplome, viaţa ne rezervă nenumărate invitaţii de a juca teatru în faţa acelor priviri mult prea curioase şi tăioase ale unei lumi care, în pragmatismul ei, confundă sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli înţesate de prejudecăţi şi durerile sufletului cu mofturile, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd:
De ce ar trebui obiceiurile sau, Doamne fereşte, legile să interfereze cu modurile în care dispunem de sinele nostru?
Pentru că nici unul dintre noi nu e singur pe lumea asta. Ne rănim unii pe alţii.
De ce să fie altcineva rănit de alegerile pe care le fac eu pentru sinele meu?
Atunci când faci o alegere, alegi şi pentru altul. Ne suprapunem. Ne încâlcim. Eşti rănit fără să vrei (p.249).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.susanchoi.com/, https://www.paginadepsihologie.ro/, https://bookmarks.reviews/)
