Editorial

Top 5 poveşti de… trezit copiii din şi de lângă noi

A fost demult o săptămână ploioasă dintr-o vară care, în mintea mea, se voia cu totul scăldată în razele calde ale soarelui, în freamătul blând al firelor de iarbă şi în mireasma îmbătătoare a florilor de trandafir. La început, copilul de atunci s-a întristat, la gândul că jocurile şi plimbările trebuie să se domolească, până ce va sosi iar vremea menită lor.  Dar mai apoi, ca dintr-un vis, vocea bunicului mi-a amintit că port în mine o dorinţă. Şi aşa se face că, sub blânda lui privire, am învăţat să explorez, cu ochi curioşi şi cu paşi mici, dar foarte siguri, lumea tainică străjuită de litere, imagini şi cuvinte.

De dincolo de hotarele minţii, se făcea că fiecare formulă magică a basmelor părea să îmi şoptească acelaşi vechi şi tainic adevăr, care spunea că cine a apucat să pătrundă prin portalul magic care leagă viaţa noastră de tărâmul lui A fost odată, nu va obosi niciodată să soarbă din elixirul dătător de speranţă şi înţelepciune. Şi rând pe rând, fiecare plonjare în acest nesfârşit ocean se împletea cu nenumărate întrebări, aparent greu de elucidat, dar al căror răspuns nu înceta să apară, dintre semnele negre încrise pe pagini decorate deopotrivă în alb şi în culori vii. Iar atunci când vremea poveştilor cu Zâne Bune şi Feţi Frumoşi părea că a rămas în urmă, altele au prins viaţă, chiar sub ochii mei, descifrându-mi tainele unor timpuri necunoscute şi pline de istorii pe cât de vechi, pe atât de nemuritoare.

Primul popas conştient pe acest magic tărâm a fost o călătorie printre misterele fascinante ale Romei Antice, urmată de un tot atât de acaparator periplu într-o lume care părea că seamănă foarte mult cu a noastră, dar în care toate regulile binelui erau măiestrit mânuite de doi copii, descendenţi ai nemuritorului duh dintr-o veche şi fermecată lampă. Iar astăzi, deşi nu mă pot lăuda cu prea multe evadări în universul mai recentelor apariţii literare catalogate, adesea, drept fantasmagorii numai bune de adormit copiii şi adolescenţii, diversele orientări ale privirii către alte fenomene artistice tot atât de contemporane au făcut ca, la un moment dat, tradiţionalele liste de lecturi formatoare să se îmbogăţească, reunind deopotrivă acele titluri clasice înscrise de multă vreme între sutele de cărţi demne de citit într-o viaţă cu o serie de scrieri fascinante ale prezentului.

Căci deşi vremea jocurilor a rămas, poate, ascunsă printre firele de nisip ale diverselor clepsidre, timpul poveştilor va dăinui în pas cu viaţa, luându-ne, parcă, de mână şi îndemnându-ne să plonjăm, fără teamă, pe tărâmul viselor cu ochi deschişi. Iar sub blânda lor lumină, copiii din şi de lângă noi vor redecoperi, fără îndoială, taina acelui joc nesfârşit în care mintea şi inima pornesc în căutarea acelor cuvinte care, de dincolo de zgomote, ne ies în cale, la vremea rânduită, pentru a ne trezi, hrăni, însenina şi înţelepţi.

5. Insula copiilor pierduţi (Mira Lobe, Editura Paralela 45, Piteşti, 2021)

Într-o vreme umbrită adesea de ipoteze şi prejudecăţi, mai mult sau mai puţin exagerate, privind soarta lumii şi implicit viitorul copiilor, literatura dedicată lor continuă să fie pusă la loc de mare cinste, nu doar pentru că personalitatea omului de mâine este intuită prin apelul la cărţile pe care micuţul de astăzi le citeşte, ci mai ales pentru că aceleaşi cărţi, cu sau fără poze, ascund în ele nenumărate basme şi fapte ale trecutului, transformate în nebănuite lecţii de viaţă. Dintre acestea, Insula copiilor pierduţi, pare să vestească pe fiecare cititor în parte că a venit momentul unei noi călătorii, chiar dacă timpul destinat vacanţei adevărate şi minuţios planificate se lasă încă aşteptat. Şi asftel, când nici nu am prins bine de veste, în faţa noastră se deschid porţile către un tărâm aparent cunoscut, guvernat de agitaţia omenirii în faţa războiului.

Rând pe rând, fiecare dintre paginile cărţii ne poartă prin aventura surprinzătoare prin care trec unsprezece copii, rătăciţi pe o insulă necunoscută, desprinsă parcă din acele misterioase tărâmuri explorate de eroii nemuritori ai lui Jules Verne. Aici, la fel ca în orice altă lume de basm, la fel ca pe vechea insulă pustie pe care trăia Robinson Crusoe, totul se dovedeşte a fi posibil, pentru că, în timp ce culeg nuci de cocos, vânează, pescuiesc şi îşi construiesc diverse adăposturi, mâinile şi glasurile aventurierilor curajoşi se împreunează adesea într-un nou cântec al bucuriei. Pătrunzând în tainele lui, înţelegem, fără îndoială că, în orice vreme, de război deschis sau de luptă cu propriile gânduri, trebuie să învăţăm să privim cu seninătate şi curaj lumea înconjurătoare şi posibilele ei pericole, învăţând să transformăm fiecare picătură de rău într-un izvor nesecat al unui bine veşnic străjuit de frumuseţe şi înţelepciune.

4. Trei zile nemaipomenite (Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas Junior, Bucureşti, 2023)

Într-una dintre acele scrieri încurstate cu slove de aur în cartea timpului condamnat la nemurire, se spune că A fost odată un prinţ care îşi dorea să evadeze, măcar pentru o clipă, dintre zidurile reci şi acaparatoare ale palatului. Iar în rând cu el, un mic cerşetor părea să îşi însenineze destinul sub lumina unui vis, în care se făcea că porţile grele care străjuiau palatul se deschid, îngăduindu-i să devină, poate pentru totdeauna, un cavaler cum numai în poveşti se află.

Dar pentru că tot aceleaşi poveşti ne-au demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că în universul lor totul este posibil, prinţul şi cerşetorul îşi schimbă, pentru scurtă vreme, identităţile şi veşmintele, îngăduindu-ne să înţelegem că mai presus de titluri şi măriri tot atât de fragile ca un fir de aţă, aur sau mătase, dragostea şi prietenia răsar ca nişte diamante preţioase.

De dincolo de timpuri, ele conectează tainele istoriei la vibraţiile lumii de azi, acolo unde o fetiţă şi o veveriţă se lasă prinse în mrejele unei aventuri fascinante, în care omul redevine inocent, sorbind din tainele naturii. Iar în ritmul paşilor lui temători, fiecare glas al celor care nu cuvântă şopteşte în urechile noastre câte un cuvânt care, asemenea unui crâmpei dintr-o formulă magică, ne vesteşte că a venit vremea să descifrăm limbajul acelei prietenii menite să preschimbe fiecare mişcare, privire sau tresărire de gând într-o blândă lumină.

3. Minunata călătorie a Almei şi a motanului Ivan în Ţările-de Sus (Andreea Tănăsescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2023)

Fie mai mici, fie mai mari, cu toţii tresărim, chiar şi pentru puţină vreme, în faţa unor aventuri care ne îndeamnă, parcă, să plutim cu mintea spre tărâmuri unde totul vrea să fie posibil, unde zgomotele asurzitoare ale lumii în care trăim tind să îşi estompeze forţele pentru a face loc liniştii şi seninătăţii. Iar pe măsură ce timpul ne preschimbă în călători cu acte în regulă, zborul adesea haotic prin lume pare să frâneze, lin sau brusc, în faţa şoaptelor mereu tainice ale sufletului rămas acelaşi copil iubitor de jocuri şi poveşti pline de inocenţă şi de înţelepciune, care ne încântă auzul, iar mai târziu ne bucură privirile.

O astfel de poveste este şi aceea pe care scriitoarea Andreea Tănăsescu o propune prin intermediul unui roman al cărui titlu pare să ne anunţe că a venit momentul unei noi călătorii, chiar dacă timpul destinat vacanţei adevărate şi minuţios planificate se lasă încă aşteptat. Nu peste puţină vreme, o vom întâlni pe Alma, o fetiţă de opt ani care se întorcea de la şcoală. Fără îndoială, drumul spre casă nu era unul străin, şi de aceea, de fiecare dată, gândurile îi hălăduiau nestingherite peste mări şi ţări, în căutarea părinţilor plecaţi departe sau chiar a prietenilor pe care nu prea i-a avut niciodată.

Însă, ceea ce s-a întâmplat în acea zi rece de primvără nu va fi uitat uşor, amintindu-ne, poate, de aventurile altor personaje care, în bunătatea şi inocenţa lor, săreau oricând în ajutorul celor din jur. De această dată, făptura salvată este Ivan – un pisoi mic şi negru, cu ochi rotunzi şi inteligenţi care, după ce va fi fost bine îngrijit, alintat şi hrănit nu se va sui pe divan, ci, contrar aşteptărilor, îşi va dezvălui, la rândul lui, apartenenţa la fascinanta lume a basmelor cu animale vorbitoare. Alături de acesta, fetiţa va porni într-o călătorie fascinantă prin Ţările-de-Sus, un tărâm aflat la graniţa dintre realitate şi vis, unde prietenia adevărată ţine loc de paşaport, în vreme ce fiecare secundă pare să se scurgă în numele Binelui.

Şi astfel, deşi ajunşi la o vârstă la care nu mai avem, poate, prea multă nevoie de vise cu ochii deschişi, nu trebuie decât să ne îngăduim măcar câteva clipe de plutire nestingherită printre tainele şi minunile copilăriei, purtaţi fiind pe aripile Bucuriei, Înţelepciunii şi Speranţei.

2. Invizibilii (Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas Junior, Bucureşti, 2022)

De când mă știu, am fost o mare iubitoare de povești. Și ca în orice poveste, călătoria mea printre cuvintele purtătoare de magie şi înţelepciune a prins contur cu un tot atât de tainic  A fost odată.  La început, mă bucuram din plin de orice minut în care părinții și bunicii deschideau cufărul fermecat al basmelor și legendelor pe care mi le istoriseau sau mi le citeau, cunoscători fiind ai acelor semne mari și mici cărora nu le descoperisem, încă, înțelesurile.

Anii au trecut, iar atunci când ascultătorul a devenit la rându-i cititor, un vis demult rătăcit printre peripețiile copilăriei tindea să se îndrepte spre lumină, ca un răspuns binevenit al timpului. Explorându-i misterioasele înțelesuri, am descoperit nu numai cele ce au fost odată poveștile copilăriei mele, dar și altele, tot atât de pline de vrajă. Prin ele am înţeles că pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată nu presupune să deţinem cine ştie ce puteri magice dobândite prin mijloace care pe unii ne-ar putea speria sau scandaliza prin supranaturalul lor. Fără îndoială, ceea ce trebuie să avem cu adevărat la îndemână este dragostea de a aduna în suflet toate acele vorbe frumoase și gânduri bune care, împletite în tainele poveștilor, vor răspândi în jurul nostru o lumină binefăcătoare.

Sub straja ei, vom fi mereu îndemnaţi să gustăm măcar câteva picături din elixirul magic al celor ce s-au scris odată ca niciodată, pentru a fi descifrate la momentul rânduit, pe tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos. Mai apoi, vom deveni, fără îndoială, importanţi mesageri ai poveştilor şi demni moştenitori şi purtători ai unor unor chei preţioase, menite să dechidă nu doar porţile încă ascunse ale lumii de astăzi, ci şi portalul greu al unui trecut pe care nu l-am trăit, dar căruia avem datoria de a-i reda dreptul la nemurire.

Căci plonjând în tainele care ne conectează privirile la reţeaua nesfârşită de etaje şi uşi ascunse printre pagini şi cuvinte, nu mică ne va fi mirarea când ne vom înveşmânta, cu toţii, în mantiile purtate, rând pe rând, de acele personaje care, poposesc neîncetat din nemurirea lor în miezul freamătelor trecătoare ale timpurilor. Iar în vreme ce poveştile lor scaldă lumea în oceanul purtător de linişte şi speranţă, descoperi că, de fapt, nu eşti niciodată singur atunci când îţi este dat să devii invizibil. Copil, tânăr, adult sau chiar ajuns la vârsta înţelepciunii, nu vei putea să nu tresari atunci când întrezări în fiecare carte o prezenţă care, înzestrată cu trup şi suflet îţi iese în cale asemenea oricărei persoane iubite, care, cu răbdare, te ascultă, te bucură şi te călăuzeşte, pentru totdeauna.

1. Copacul dorinţelor (Mihai Mănescu, Editura Humanitas Junior, Bucureşti, 2021)

Ori de câte ori pătrundem în universul marilor și adevăratelor istorii ale lumii, aflăm că toate s-au întâmplat odată. Viața fiecăruia dintre noi se scrie, la rândul ei, sub semnul acestei formule magice menite să ne poarte într-o lume plină de vrajă, ale cărei hotare sunt nesfârșite și spre care fugim adesea, dintr-o nestăvilită dorință de a gusta măcar o picătură din acea poveste pe care ne-o imaginăm ca pe un elixir dătător de bucurie, ca pe un izvor al înțelepciunii.

Mai devreme sau mai tarziu, când nici nu prindem bine de veste, vieţile ni se preschimbă într-una din acele poveşti care, deşi nu tot atât de bogate în peripeţii şi magie asemenea celor care ne-au fascinat în copilărie, sunt cu siguranță pline de taine şi tâlcuri a căror descifrare ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor adesea presărate în drumul nostru prin viaţă şi timp.

La rândul lui, acest drum plin de lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, care ne preschimbă pe fiecare în spectatori entuziasmaţi în faţa bucuriilor, pentru ca mai târziu tot noi să ne numărăm printre cei rămaşi tăcuţi şi neputincioşi în faţa unor nori plini de tristeţi şi suferinţe. Iar atunci când totul pare să pălească în faţa umbrelor, nu ne rămân decât amintirile, acele glasuri duioase ale celor care au fost odată printre noi şi ne-au bucurat cu poveştile lor adunate cu măiestrie din toate colţurile lumii. Din acestea se nasc tot atâtea vise şi visuri care, chiar şi atunci când cei mai experimentaţi într-ale vieţii îşi înalţă sprâncenele cu scepticism, nu se sting niciodată. Prin ele redevenim ce am fost odată, acei copii cu suflet vesel şi blând care, în inocenţa lor, credeau că nu doar oamenii şi cărţile ci fiece obiect care ne înconjoară este fermecat şi înzestrat cu darul făuririi de poveşti menite să ne poarte mintea pe tărâmuri pline de lumină, în care totul este posibil, în care timpurile îşi dau mâna.

O astfel de lume pare că vrea să se deschidă înaintea privirilor noastre şi prin intermediul romanului Copacul dorinţelor care, într-un mod mai puţin obişnuit, îşi are originile în scenariul unui film şi prin care vocea lui Mihai Mănescu intenţionează, asemenea multor scriitori contemporani de pretutindeni, să ne facă martori la una dintre cele mai zguduitoare scene ale teatrului viu al acestei lumi.

O cunoaştem astfel pe Mara, fetiţa a cărei copilărie s-a frânt mult prea brusc în faţa suferinţei, dar care a transformat lumea poveştilor într-un veritabil adăpost nu doar din calea durerii, ci mai ales din aceea a celor mult prea insensibili, care credeau, printre altele, că un copil de doisprezece ani ras în cap nu este decât un reprezentant al unei întregi generaţii de copii rebeli, un „personaj” care, în consecinţă, trebuie ocolit şi privit cu multă teamă şi dezgust. Până la ultima suflare, prezenţa ei statornică ne reaminteşte că fiecare dintre noi ne-am născut sub semnul unei poveşti, care în această lume prinde viaţă, scrisă fiind cu slove de lumină, iar mai târziu se transformă într-o blândă şi mângâietoare adiere, purtată şi răspândită prin lume, până dincolo de graniţa cu târâmul aleanurilor, al visurilor şi al stelelor.

(Surse imagini: https://www.edituraparalela45, https://humanitasjunior.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.junior.)

Articole similare

Fragment în avanpremieră: ”Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, de Alin Ciupală

Jovi Ene

Nebun după tine: Despre Parisul anilor nebuni la superlativ!

Jovi Ene

Călătorii literare cu Tatiana Țîbuleac: „Pentru că niciodată nu a știut cum să-și arate sentimentele, tata a investit mult în mâncare și în povești”

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult