Pe 4 iulie 2026 se împlinesc 250 de ani de la proclamarea independenței Americii.
Cele 10 filme propuse în acest top au schimbat definitiv percepția asupra a ceea ce înseamnă arta cinematografică. Majoritatea regizorilor independenți americani, pionieri ai curentului indie, sunt outsideri, un atribut care îi deosebeşte de regizorii de la Hollywood.
Astfel avem de-a face cu reprezentanţi ai minorităţilor care constituie „cealaltă Americă „.
Cinemaul independent american este o formă alternativă de cinema, trăsăturile definitorii ale acestei mișcări cinematografice la nivel estetic şi formal pot fi reduse la două caracteristici principale : personajele devin emblematice iar în privința relaţiei care se stabilește între film şi privitor, se constată o dinamizare, în sensul implicării spectatorului în procesul filmic.
Prin intermediul „vocilor” personajelor, a celor pe care aleg regizorii sa-i reprezinte, există în cadrul cinemaului independent o doză de militantism pentru libertatea de expresie şi pentru drepturile subculturilor, culturilor minoritare a căror voci fuseseră ignorate mult prea mult timp (mergând pe drumul deschis de către “Civil rights movement” din anii ’70).
Vă invit să descoperiți acest top, cu speranța că veți găsi măcar un film care să vă atragă atenția și să vă facă să vă îndrăgostiți iremediabil de cinemaul independent american!
1. Safe– Todd Haynes, 1995
Desemnat de revista “The Village Voice” drept cel mai bun film al aniilor ’90, Safe, în regia lui Todd Haynes, spune povestea lui Carol White (Julianne Moore), o femeie casnică, care duce aparent o viaţă perfectă în suburbiile americane. Singurătatea pe care o resimte în raport cu cei din jurul ei provine din parcurgerea mai multor etape, printre care şi o etapă a alienării.
Alienarea survine inclusiv faţă de persoanele apropiate din viaţa ei (mai întâi faţă de soţul și fiul ei , apoi faţă de prietene). Scena în care experimentează un atac de panică în mijlocul invitaților de la ziua de naștere a copilului prietenei ei cele mai bune, devine elocventă în cazul acesta. Carol simte că nu mai poate respira şi îşi pierde pentru moment orice capacitate de a articula cuvintele. Procesul degradării sale la nivel psihic este urmărit îndeaproape de regizorul Todd Haynes, prin felul în care explorează din punct de vedere cinematografic, la nivel formal acest proces. Raportul care se stabileşte între punctul de vedere al personajului (POV), subiectivitate şi distanţarea menţinută printr-o filmare de la distanţă , poate părea de multe ori disproporţionat. Se constată o trecere permanentă de la o cameră subiectivă la una obiectivă. Regizorul forţează raportul spectatorului cu gradul de subiectivitate al personajului, obstrucţionând simultan, de multe ori accesul la stările personajului.
Safe a câștigat premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Rotterdam.
2. Do the Right Thing- Spike Lee, 1989
În Do The Right Thing se observă pe de o parte, aducerea în prim-plan a unei realități ignorate de societatea americană, aceea a brutalității poliției îndreptate către afro-americani, iar pe de altă parte se face apel continuu la istoria și cultura americană și la manifestările politice și sociale, prin intermediul imaginii lui Martin Luther King Jr.și Malcolm X.
Filmul se desfășoară de-a lungul unei zile toride de vară într-un sub-cartier din Brooklyn, Bedford-Stuyvesant, în care, prin reprezentarea diferențelor dintre clasele sociale și a comunităților entice, se poate observa o fragmentare socială pe mai multe planuri.
Spike Lee reușește încă de la primele cadre ale filmului, să confere prin filmările panoramice o senzație sporită de spațialitate, de libertate de mișcare, de magnitudine. Impresia care se creează este aceea că metropola cu toate problemele ei s-a mutat în micul cartier, Bed-Stuy.
Prin intermediul personajelor centrale sunt reprezentate cele două mari comunități din cartier: pe de o parte, Sal (Danny Aiello) și ceilalți italo-americani care fac parte din clasa muncitoare (working class), iar mai apoi, Mookie, tânărul în căutarea propriei identități (interpretat chiar de Spike Lee) și comunitatea afro-americană din care face parte. Majoritatea personajelor expuse sunt fie locatari ai cartierului, fie oameni care își duc existența de la o zi la alta. Grupuri sociale dominante și prezente în întreaga societate americană se întâlnesc în cartier, aceștia fiind pe de o parte uniți prin muncă, iar pe de altă parte divizați de diferențele etnice si comunitare. Afro-americani, italo-americani, asiatici conviețuiesc și participă constant la viața urbană.
Dedicat morții nedrepte a multor afro-americani din cauza brutalității poliției, Do the Right Thing redeschide o discuție amplă, de ordin social, politic, cultural, făcând apel la memoria colectivă și la istorie. În 1964, un tânăr afro-american de 15 ani, James Powell, este ucis de către un ofițer de poliție, stârnind un val de revolte de stradă în Harlem și în Bedford –Stuyvesant.
Dimensiunea politică din filmul lui Lee este prezentă mai degrabă într-un plan secund prin intermediul subversivității. Dreptatea este căutată cu orice preț, iar violența devine motiv de revoltă. Strada nu mai este doar echivalent al cotidianului, ea devine parte din întregul social, așa cum cartierul Bed-Stuy nu este de fapt izolat de restul societății americane, ci este doar un segment puternic influențat de elementele socio-politice marcante pentru perioada anilor ’80.
Acum, la treizeci și șapte de ani de la premieră, Do The Right Thing este mai relevant ca niciodată!
3. Night on Earth- Jim Jarmusch, 1991
Un alt tip de experiență în relație cu orașul și de viziune survine în cazul filmului Night on Earth (1991). De la început se poate constata o atenție acordată timpului, prin comprimarea acestuia și structurarea episodică, secvențială a narațiunii. Experiența personajului outsider este chestionată minuțios, în stilul caracteristic al lui Jim Jarmusch.
În fiecare din orașele prezentate în cadrul narațiunii se schimbă pe rând pasagerii și conducătorul taxiului. Taxiul devine un spațiu închis, care mediază întâlnirea care va urma în cadrul construcției narative. Acele momente mundane, care de obicei trec neobservate sau care par nesemnificative, devin semnificative la Jarmusch pentru o „analiză” a vieții interioare a personajelor. În Night on Earth, oameni fără aparent nici o legătură ajung să formeze o legătură, chiar și de scurtă durată, iar prin întâmplările și mai ales prin dialogul lor, sunt scoase în evidență diferite angoase existențiale cu care se confruntă.
În cazul cursei cu taxiul la Paris, de exemplu, spectatorul poate decodifica o evidentă atracție sexuală manifestată între șoferul de taxi (Isaac de Bankole) și femeia oarbă (Beatrice Dalle). Sentimentul de fericire, în cazul femeii oarbe, se resimte mult mai târziu, după coborârea din taxi, când pornește la o plimbare nocturnă pe malul Senei.
În nici unul dintre orașele prezentate, regizorul nu recurge la indicarea celor mai cunoscute monumente din spațiul respectiv. Din contră, monumente celebre, precum Tour Eiffel sau Colloseum-ul, par a fi uitate pentru moment. În schimb, reprezentarea străzilor lăturalnice și strâmte, aproape labirintice, devine recurentă. Singurul element recognoscibil este Times Square, în cazul orașului New York, dar chiar și aici reprezentarea poate fi datorată dorinței de a scoate în evidență iluminarea panoramică.
În ciuda unei fragmentări a narațiunii, de fapt evenimentele se petrec în paralel. Aproape după fiecare separare, care are loc la finalul cursei din cele cinci orașe, se poate observa un element de stranietate (awkwardness), unul dintre acestea fiind telefonul care sună încontinuu într-una din valizele Victoriei Snelling (Gena Rowlands). Aceasta alege să ignore zgomotul, lucru care sugerează că se produce o schimbare (iese din rutină), după cursa cu Corky (Winona Ryder). În alt caz, senzația de stranietate apare în cadrul conversației dintre două personaje (YoYo și Helmut), impresia fiind că, deși vorbesc aceeași limbă (engleza), nu se înțeleg decât superficial.
4. Smoke – Wayne Wang, 1995
După un scenariu al scriitorului postmodern Paul Auster , filmul independent american Smoke (1995), în regia lui Wayne Wang, porneşte de la o povestire scurtă, pe care Auster o concepuse iniţial pentru revista la care lucra, cu titlul „Auggie Wren’s Christmas”, pe marginea căreia dezvoltă un scenariu complex, ce se materializează pe ecran.
Pasiunea lui Auggie Wren (Harvey Keitel) pentru fotografie și faptul că reușește să facă câte o fotografie în fiecare zi, pe care o developează și o inserează într-un album personal, vorbește despre profilul identitar al acestui personaj. El este un om aflat în permanență în contact cu strada, cu ritmul ei, făcând poze zilnic trecătorilor din fața magazinului său, într-un ritm aproape obsesiv.
Paul Benjamin (William Hurt) trăiește un tip de alienare care duce către ideea de transformare individuală prin creație. Viața lui se schimbă treptat cu ajutorul lui Rashid (tânărul afro-american, care îl salvează de la moarte) oferindu-i prilejul de a descoperi o nouă poveste „din interiorul cartierului”. Pe de altă parte, el se confruntă cu „alienarea individuală”, pe fondul morții brutale a soției, fapt care îl obligă să accepte o nouă realitate, aceea a singurătății.
Bărbatul se retrage în apartamentul său dintr-un bloc brownstone, locul în care scrie și unde îl primește pentru scurtă vreme și pe Rashid. Spațiul interior îl completează pe cel exterior deoarece Paul Bejamin manifestă o atitudine vădit „metropolitană”.
În Smoke, regizorul reușește captarea acelei realități a orașului și a unei realități urbane în care inegalitățile sociale, precum și diferențele dintre comunități sunt recunoscute ca fiind probleme ale societății americane post-industriale.
5. Barton Fink – Joel Coen și Ethan Coen, 1991
În filmele Fraţiilor Coen se constată o puternică predispoziţie către intertextualitate. Ei combină în cadrul compoziţiei cinematografice, elemente venite dinspre genurile horror , thriller și screw-ball-comedy . Un element important în cadrul stilului cinematografic adoptat de Fraţii Coen este modul în care utilizează POV-ul. Ei deschid practic o permanentă invitaţie către privitor de a se identifica cu anumite personaje sau anumite situaţii.
Barton Fink (1991) s-a bucurat de un real succes încă din momentul lansării, câştigând trei premii la Festivalul de Film de la Cannes, inclusiv pentru Cel mai bun actor într-un rol principal, John Turturro.
Personajul central, Barton Fink (John Turturro) este un scriitor nevrotic, mereu în căutare de inspiraţie, care încearcă să pătrundă în lumea dură a Hollywood–ului anilor ’50. Fink îşi doreşte să devină un scenarist de succes, însă îşi dă seama curând că nu este altceva decât un pion pe tabla de şah a marilor moguli de la Hollywood.
Filmul deschide mai multe paliere de interpretare, unul dintre acestea venind pe filiera povestirilor detectivistice. Imediat după ce se cazează în hotelul Earle, Barton începe să aibe tot felul de halucinaţii inexplicabile. Întâlnirea neaşteptată pe care o are cu Charlie Meadows (John Goodman) aduce câteva schimbări în rutina sa zilnică. Meadows devine de la început singurul prieten adevărat al lui Barton. Compoziţia simbolică a imaginii se conturează în cadrul secvenţei în care Barton stă la masa de scris privind către o fotografie din camera sa de hotel.
Fotografia de pe peretele din camera de hotel, care înfăţişează o femeie care priveşte spre ocean, are o funcţie simbolică (devine simbol). În Barton Fink nu există graniţe între realitate şi ficţiune. Fink rămâne în opinia mea unul dintre cele mai originale personaje din cinematografia americană.
6. Pulp Fiction– Quentin Tarantino, 1994
În esență postmodern , deoarece face trecerea prin mai multe genuri , de la film-noir până la comedie neagră, Pulp Fiction este un film complex și totodată sofisticat, prin îmbinarea mai multor planuri. Elementele cinematografice din Pulp Fiction (costume, decor, muzică) sunt completate de replicile nonconformist rostite de personaje, undeva la limita dintre cinism si umor.
Narațiunea cinematografică este fragmentată, având șapte secvențe narative (șapte capitole). Personajele principale sunt: Mia Wallace (Uma Thurman), o tânără aspirantă la „titlul” de actriță, care captează atenția prin teoriile ei filosofice asupra vieții; doi mafioți profesioniști interpretați de John Travolta și Samuel L. Jackson, a căror legătură va ridica numeroase semne de întrebare până la sfârșit; Un hoț perspicace (Tim Roth) și un „cleaner” (Harvey Keitel), care trebuie să elimine dovezile crimelor.
În film, scenele de violență explicite sunt întotdeauna însoțite de pasaje muzicale. Aceste pasaje muzicale care îmbină diferite genuri și stiluri muzicale funcționează ca un comentariu extern, ca un martor imparțial al situației prezentate. O astfel de scenă este aceea în care interiorul unei mașini este împroșcat instantaneu cu sânge, după ce un om este lichidat. Cineva trebuie să curețe „mizeria” cât mai repede. Situația prezentată devine hilară. Pe alocuri se observă accente de comedie neagră. Inspirat de romanele grafice, Tarantino se ghidează după o deviză clară: nu trebuie să existe granițe morale de nici un fel în orice întreprindem, fie chiar și în conceperea unui scenariu.
Quentin Tarantino se deosebește de ceilalți regizori independenți prin felul în care alege să-și contureze poveștile, integrându-le într-un carusel vizual din care spectatorul iese întotdeauna uluit , fără să poată să facă diferențe clare între “the good and the bad guy”.
7. Slacker – Richard Linklater, 1990
Cel de-al doilea lungmetraj de ficțiune al lui Linklater, Slacker, aduce o schimbare importantă în cadrul cinemaului independent american, prin tendința către o viziune avangardistă, cu o tehnică de filmare mai apropiată de improvizație, dar mai ales o narațiune fragmentată. Regizorul Kevin Smith (Clerks) spunea despre filmul lui Linklater că prima lui senzație după vizionare a fost aceea că este un film în care personajele nu fac altceva decât să vorbească încontinuu unele cu altele. Mergând pe principiul de desfășurare al evenimentelor pe parcursul unei singure zile și decupând astfel o parte din viața de zi cu zi, din Austin, Texas, Linklater alege să se joace cu camera de filmat (în stil experimental ), trecând de la un personaj la altul, în încercarea de a prezenta cât mai multe tipuri de oameni. Acest mod de abordare, cu accent pe mediul din care provin personajele, se revendică de la o întreaga tradiție a cinematografului internațional de artă.
Hiper-dialogul în cinema se naște din dorința de a exprima anumite anxietăți care se află bine ascunse în societate. La Linklater, în Slacker, hiper –dialogul are funcția de a construi personaje diverse, nu doar prin alegerile vestimentare sau prin acțiunile întreprinse, ci prin modul în care aleg acestea să utilizeze limbajul (atât cel verbal cât și non-verbal). Hiper-dialogul dintre personajele din Slacker conține referințe și chiar micro-citate din diferite sfere ale culturii americane, pornind de cele mai multe ori de la literatura americană.
8. Trust- Hal Hartley, 1990
Lansat în 1990, Trust spune povestea unei femei și a unui bărbat care se întâlnesc întâmplător și decid să înceapă o relație bazată pe încredere. Acesta este al doilea film al Trilogiei Long Island din care mai fac parte : The Unbelievable Truth (1989) și Simple Men (1992).
Maria (Adrienne Shelly) este o tânără care a rămas însărcinată cât încă era în școală. Ea dorește să-și construiască un viitor departe de Long Island. Matthew (Martin Donovan) este un bărbat aflat în plină criză a vârstei mijlocii. Acesta știe că viața înseamnă mult mai mult decât să-ți câștigi existența și să trăiești de pe o zi pe alta, în timp ce mergi la muncă. El decide să ia o pauză pentru a căuta și a găsi sensul existenței. Amândoi se simt excluși de propriile familii și de societatea americană. Hartley construiește o narațiune în așa manieră pentru a sublinia faptul că viața este o continuă explorare, o călătorie anevoioasă prin care trecem cu toții. Regizorul dorește să scoată la iveală cele mai ascunse dorințe ale personajelor lui. Conflictul interior devine o temă recurentă în filmele sale. Prin intermediul mizanscenei sunt aduse în prim-plan spațiile interioare unde au loc discuțiile interminabile ale Mariei cu familia ei. Regizorul utilizează hiper-dialogul.O tranziție între realitate și fantezie este chestionată în permanență de Hartley, prin intermediul culorilor, care scot în evidență o anumită peculiaritate.
Cei doi actori au chimie, personajele lor fiind conectate la spațiu și vorbind despre identitate, reprezentare a generațiilor și diferențe de clasă.
9. River of Grass- Kelly Reichardt, 1994
Filmul de debut al lui Kelly Reichardt, River of Grass, spune povestea neconvențională a două personaje diferite, care nu au nimic în comun la începutul filmului. Suntem inttroduși în poveste prin voice-over-ul personajului feminin, Cozy (Lisa Donaldson), o soție frustrată care nu se mai regăsește într-o viață ” închistată ”, în care ajunge să se simtă prizonieră. Ea dorește să evadeze din această realitate care devenise insuportabilă. Într-o noapte decide să fugă de acasă și ajunge la cel mai apropiat bar din oraș. Acolo îl întâlnește pe Lee (Larry Fessenden), un șomer cu moralul la pământ care nu-și mai pune întrebări legate de existență. Cei doi au o conversație rapidă în care descoperă că sunt atrași unul de celălalt, dar și față de pericol și de sfidarea oricăror norme sociale. Decid să fugă împreună și să înceapă o călătorie care implică să-și asume orice risc ar putea să apară pe drum.
Alegerile formale ale regizoarei se înscriu în paradigma Counter-cinema-ului definit de : filmarea în locații reale, recognoscibile, sunet direct, found footage și scene de dialog, interesul acordat mediului social. Reichardt se distanțează față de alți regizori independenți ca Hal Hartley sau Todd Haynes. Unicitatea demersului ei cinematografic constă în introducerea unor elemente arbitrare în scenariu, care se dovedesc a fi importante pentru dezvoltarea poveștii dar mai ales pentru evoluția personajelor. Un exemplu în acest sens este o scenă de la începutul filmului care poate trece cu ușurință neobservată – tatăl lui Cozy care este ofițerul de poliție al districtului, își pierde arma din dotare. Acest pistol este găsit de Lee care devine ulterior iubitul lui Cozy. Pistolul devine al lui pentru că nu îl predă poliției. River of Grass pare un road movie ca Bonnie and Clyde sau Natural Born Killers, de fapt se transformă într-o călătorie neașteptată și de coșmar, atunci când spectatorul realizează că, Cozy are niște traume, probleme nerezolvate din trecut, care o ajung din urmă până la final.
10. Ruby in Paradise- Victor Nunez, 1993
Ruby (Ashley Judd) se mută dintr-o suburbie, în Florida aniilor ‘90, în care capitalismul este în floare, în speranța că-și va construi o viață mai bună. Ea se angajează ca vânzătoare la un magazin de suveniruri pentru turiștii aflați în vacanță. Numai că visul ei de a scăpa de sărăcie și de neajunsuri nu se împlinește. Filmul lansează invitația către un tip de reflecţie critică, participativă din partea spectatorului, oferind un stimul privitorului și dându-i ocazia să conștientizeze cât de fragilă este iluzia poveștii cinematografice.
Tema explorării identității feminine în cinema se încadrează într-o discuție amplă despre rolul femeii în societate. În trecut, graniţele reprezentaţionale nu erau niciodată încălcate, iar aceasta favoriza discriminarea. Nunez alege să expună tema identității feminine dincolo de societatea ostracizantă, în mod diferit, menținând o combinație valoroasă de elemente convenționale și elemente subversive care constituie instrumentarul utilizat la înnoirea limbajului cinematografic.
Ruby in Paradise câștigă marele premiu al juriului la Sundance Film Festival.
