Editorial

Despre Ciprian Măceșaru și cărțile sale

Vineri, 13 aprilie, la ora 18.00, a avut loc la Câmpina lansarea cărții lui Ciprian Măceșaru, ”Și se făcu întuneric”, apărută la Editura Next Page, la care am avut prilejul să spun câteva cuvinte, alături de inițiatorul evenimentului, Codruț Constantinescu. În ambianța intimă a Librăriei Elstar, am asistat la revenirea lui Ciprian Măceșaru în orașul în care s-a născut și și-a petrecut copilăria și adolescența, un eveniment emoționant pentru el, după cum a relatat și el pe Facebook: ”M-am întors acasă și ca autor, iar lucrul acesta, cum m-am și așteptat, a scos la iveală o groază de trăiri, toate frumoase, încărcate de nostalgie, dar și de speranța de a reface legătura cu orașul pe care-l iubesc atât de mult.”

Citisem o parte din cărțile autorului, dar cu câteva zile înainte de lansare am încercat să recuperez câteva din restanțe, așa că am reușit să parcurg ”Trei sute de ceaușești liliputani”, ”Superhero”, dar și volumul despre care urma să vorbim, ”Și se făcu întuneric” și am încropit o prezentare a autorului și a cărților pe care le-am citit. O mică parte din această ”pledoarie” am susținut-o public chiar la evenimentul de vineri, prin care îl recomandam cititorilor pe Ciprian Măceșaru, unul dintre cei mai talentați scriitori ai noii generații, foarte apreciat în București și în țară, aproape necunoscut la Câmpina, locul unde s-a născut, a copilărit și a locuit până la 18 ani. Iat-o în întregime în cele ce urmează:

Am citit mai multe prezentări despre opera lui Ciprian Măceșaru, dar cea mai apropiată sufletului său mi s-a părut a fi propria sa caracterizare, pe care am regăsit-o în preambulul volumului greu încadrabil, ”Trei sute de ceaușești liliputani”, scrisă în tandem cu Vladimir Tismăneanu. Iată ce spune Ciprian Măceșaru despre el:

”Am 39 de ani, sunt născut la Câmpina etc. Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc despre mine. Trăiesc, aşa cum trăim toţi, într-o lume în care bombele explodează cu insistenţa artificiilor de revelion, în care femeile sunt violate, mutilate, în care copiilor li se pune, în numele nu ştiu cărui zeu, arma în mână, în care milioane de oameni îşi iau drept model personaje ca Marx, Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler etc. Avea dreptate Churchill, democraţia nu e perfectă, dar e cel mai bun sistem politic pe care-l cunoaştem. Altcineva (nu-mi amintesc cine) spunea: „să fim intoleranţi numai cu intoleranţa“. Şi cu asta sunt de acord. Îmi plac oamenii liberi şi morali. Detest orice formă de extremism. Detest crima. Cam atât pot să spun acum despre mine. Ar trebui să fie suficient.”

Pare o caracterizare destul de tristă, dar zilele acestea, citindu-i sau recitindu-i o parte din cărți, mi se pare că această formă de tristețe, pe un fond de neadaptare și de singurătate, este laitmotivul multora dintre cărțile sale (sunt și excepții, desigur, cărți sau pasaje întregi, unde a reușit să treacă, alegând alte subiecte, peste umbra de nefericire). Să luăm, la întâmplare, câteva exemple:

În volumul menționat mai sus, ”Trei sute de ceaușești liliputani”, apărut în 2016 la Editura Humanitas (plin de colaje foarte reușite realizate de Mihail Coșulețu), Ciprian Măceșaru poartă un dialog la distanță cu Vladimir Tismăneanu, încercând să descrie felul în care perioada comunistă le-a influențat copilăria și dezvoltarea personalității. Dacă tonul lui Tismăneanu este parțial jurnalistic, parțial istoric, dar și impregnat pe propriile amintiri, Ciprian Măceșaru este cel care inițiază dialogul printr-un poem amuzant, dar și trist, puternic, ce descrie copilăria generației noastre, a celor născuți după 1970. Subintitulată ”(Micro)istorii personale in dialog”, cartea este chiar o formă alternativă de istorie orală, în care Ciprian ne povestește atât despre comunism, dar și despre sine, copilărie, familie, părinții, cu bune, cu rele, amintiri din Câmpina sau de pe Valea Prahovei, dar toate pline de o umbră de tristețe:

”Tata, când nu era pompier sau la crâșmă, zidea case pe Valea Prahovei, aproape toată Valea Prahovei era zidită de el. Când mergeam cu trenul la Bușteni, tata ne arăta pe geam: „și aia, și aia…“; numa’ Castelu’ Peleș nu era zidit de el și încă vreo două chestii. (…) Mama mă hrănea cât putea de bine, eram curat, cu unghiile tăiate, timid, dar cu 300 de ambiții ascunse. Uneori o porneam de nebun pe calea ferată. Când ajungeam la pod mi se făcea frică. Trenul nu trecea niciodată, abia acasă îl auzeam urlând disperat după mine. Du-te dracului! îi răspundeam. Îmi era foame. Seara se lăsa încet peste oraș și-mi imaginam că rafinăria avea să fie din nou bombardată, că printre explozii m-aș furișa neatins până la calea ferată, că aș fugi pe traverse, dar că podul fusese distrus și că din spate se auzea trenul, degeaba fluturam mâinile-ntruna, țopăiam, în ultima clipă săream dintre șine, iar trenul dispărea ca un șarpe imens în văgăună.”

Acest ton predomină și în primul său roman, ”Superhero”, apărut în anul 2012 la Editura Cartea Românească, care mi s-a părut una dintre cele mai personale cărți ale sale (din păcate, nu am citit încă ”Portbagaj”, romanul apărut ulterior la Editura Trei). Protagonistul imaginat aici are trăsăturile unui inadaptat la rigorile vieții moderne, plină de comercial și construită pe altarul zeului Ban, dar în același timp este un personaj normal, obișnuit, un intelectual cu pretenții de succes de public. Multe din trăsăturile acestuia poartă amprentele personale ale autorului: dorința de a deveni un scriitor important, prima carte publicată, felul în care ”supraviețuiește” mutării din provincie în capitală sau apariției copilului, relația cu părinții, mereu tumultoasă. Și aici, personajul-narator pornește uneori la drum spre un oraș provincial, pe care îl putem asemăna cu Câmpina, pentru a-și vizita părinții, și aici îl vedem pe protagonist după ”chipul și asemănarea autorului” (Oare este chiar Ciprian în această caracterizare: ”Eu eram un tip cât se poate de banal, blond, slab, bărbos, cu ochii gri-verzui (ceva spălăcit, oricum), cu nasul uşor coroiat, sprâncenele groase şi gura cu un desen moale, efeminat, noroc că barba masca acest lucru. Barba mă prindea bine, semănam izbitor cu Van Gogh. Îmi dădea aerul unui om inteligent.”?)

Alături de dramă și suferință, despre întrebări cu privire la condiția scriitorului, umorul, ironia și autoironia pot fi exemplificate cu pagini întregi și am ales un fragment din acest volum, care vă poate oferi o mostră a talentului lui Ciprian Măceșaru, care, așa cum spuneam zilele trecute aiurea pe Facebook, ”trăiește ceea ce scrie și scrie ceea ce trăiește”. Iată ce gândește și ce i se întâmplă personajului principal în drum spre o nuntă:

”Eram invitaţi la o nuntă. Nu-mi plăcea să particip la niciun fel de eveniment, dar nu ştiu cum de se-ntâmpla să am mereu parte de ele. Timid, nu-mi găseam locul, nu ştiam ce să spun, nu ştiam cum să mănânc, nu ştiam să fac glume, nu ştiam să dansez… Un coşmar.Am ieşit din bloc sub privirile unor vecini. Stăteau cocoţaţi pe gărduleţul verde, din metal, care înconjura imobilul şi mâncau seminţe de dovleac. Ne priveau şi scuipau de zor cojile pe trotuar.
Taxiul aştepta torcând ca un imens motan portocaliu. Ne-am aşezat amândoi pe bancheta din spate şi maşina a demarat încet. Şoferul vorbea la telefon, nervos, aproape că striga. Când a terminat, a dat mai tare volumul casetofonului, turnându-ne în urechi o manea greţoasă ca un platou încărcat cu baclavale.
— Vă rog să opriţi muzica! i-a spus Alina.
— Da, doamnă, imediat, a zis şoferul şi am crezut că totul va fi OK, dar, rănit în orgoliu, a ţinut să poarte o polemică:
— Da’ ce, nu vă place?!
— Nu, a zis scurt şi tăios soţia mea.
— Da’ ce vă place, doamnă? Rockul ăla zbuciumat?
— Nu contează. Pur şi simplu nu vreau să ascult nimic.
— Vedeţi, şi zice lumea că suntem noi, taximetriştii, ai dracului!…
— Eu doar v-am rugat să opriţi muzica.
— Bine, doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru, ştiţi cum se zice.
— Da, se zice, dar nu prea se respectă.
Nu-mi venea să cred că Alina punea paie pe foc.
— Cum, doamnă, nu se respectă?! Mi-aţi zis să opresc muzica, am oprit muzica. Vedeţi, e rea-voinţă.
În fine, când am ajuns la restaurant, nevastă-mea urla ca nebuna la şofer, ăla zicea doar: „Gata, doamnă, gata!“; dar nu mai era chip să o potolească. Abia am dat-o jos din maşină. Avea o privire de lunatică, respira precipitat, urechile îi erau roşii, transpirase…
— Gata, că ne vede lumea, am zis şi ea a răbufnit din nou:
— Nu-mi spune şi tu gata.
Şi-a aranjat ţinuta, netezindu-şi rochia cu gesturi rigide. Am urcat cele câteva trepte de la intrarea în restaurant. În hol ne-au întâmpinat mirii şi naşii lor. Felicitări, îmbrăţişări, pupături… Mă simţeam de parcă eram la Cotroceni şi-l întâlneam pe Preşedinte. Naşa ne-a prins în piept, cu bolduri, câte o floare albă din dantelă. Am realizat că o cunosc. Un pântec bombat i se reliefa prin rochie şi m-am băgat puţin în seamă, am zis să fac pe sociabilul, aşa că am întrebat-o, zâmbindu-i larg:
— Când se naşte copilul?
Mi-a spus privindu-mă fix:
— S-a născut acum trei luni.
Nu ştiu cum am ajuns la locurile care ne fuseseră rezervate. N-am mai auzit nimic. Roşu la faţă, mi-am îngropat capul între umeri, am înhăţat o sticlă de whisky, am umplut un pahar şi am băut câteva înghiţituri zdravene. Eram furios.
Tatiana şi Vlase au fost aduşi la masa noastră. Soţia mea a admirat toaleta prietenei, prietena i-a întors complimentul. Cineva a urcat pe scenă, a lovit de două ori cu degetul în microfon, buf!, buf!, apoi a început să vorbească. Ne-am răsucit să-l privim. Lumea râdea, aplauda. Tatiana a vrut să se aşeze. Alina n-a fost atentă, încă-l privea pe tipul ăla, a pus mâna pe spătarul scaunului, a tras, dar nu era scaunul bun, era scaunul Tatianei. Tatiana nu şi-a putut opri căderea. Era mare şi grasă, s-a lungit pe podea, un chelner s-a împiedicat de ea şi a scăpat tava cu paharele de şampanie. Paharele s-au făcut zob. Alina a rămas stană de piatră. Nu mi-am putut reprima zâmbetul. M-am aplecat şi, împreună cu Vlase, am ajutat-o pe Tatiana să se ridice. Cocul impecabil i se împrăştiase, părul ei blond şi bogat arăta ca o grămadă de cârpe. Noroc că era o rusoaică plină de viaţă, nu s-a supărat. Nevastă-mea i-a cerut iertare, a îmbrăţişat-o. Tatiana a râs, a râs şi Alina. L-a rugat şi pe chelner să o ierte, acesta a mormăit ceva şi a plecat. Ne-am aşezat cu toţii la masă. Mi-am umplut iarăşi paharul. Presimţeam că o să fie o noapte de pomină. Ce naiba caut eu aici, mă întrebam, în restaurantul ăsta cu aspect de cantină, plin de baloane agăţate pe pereţi, cu mese şi scaune îmbrăcate în satin auriu, cu o groază de oameni împopoţonaţi ca nişte sorcove?! Era o hărmălaie (incluzând şi muzica) generală, o dementă voioşie, la care, judecând după rapiditatea cu care goleam paharul, ştiam că mă voi alătura curând. Zis şi făcut. Spre dimineaţă eram singur pe ringul de dans, fără haină, cu cămaşa scoasă din pantaloni, cu paharul lipit de degete. Soţia mea se uita chiorâş la mine, dar nu-mi păsa, dansam pe o melodie de Gică Petrescu şi zbieram:
— Uite-aşa aş vrea să mooor…
Sincer să fiu, după aceea nu prea mai ştiu ce s-a-ntâmplat. Desigur, nu am murit. ”

În Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, am regăsit una dintre puținele cărți contemporane în care este tratat cu atenție și foarte realist satul românesc post-decembrist, aflat în prag de dispariție (măcar în felul în care îl cunoașteam noi din operele clasice), prins în mirajul conducătorilor corupți, în raiul asistaților sociali. Personajele de aici sunt amuzante, dacă le privim de la distanță, atât în limbaj, cât și în acțiunile lor, dar impresia de ansamblu ne aduce gustul amar al realității, realitate cu un nume foarte potrivit – comuna Strâmbeni, care poate deveni curând chiar republică de sine stătătoare.

Ciprian Măceșaru nu scrie și nu a scris numai proză. Îl vedem în calitate de scriitor și ilustrator de cărți pentru copii în Super! Sunt un gândac!(Humanitas Junior, 2015), o carte în care apare tema metamorfozei a la Kafka, dar povestită și ilustrată pentru copii; în calitate de eseist în volumul ”Despre nerăbdarea de a fi răbdător” (Humanitas, 2014), scris împreună cu Dan C. Mihăilescu, o carte pe care eu am considerat-o ca fiind scrisă pentru intelectualii rafinați; în calitate de compozitor/scriitor de muzică și toboșar în mai multe formații, primele dintre ele chiar din liceu, din Câmpina; în calitate de poet, în mai multe volume publicate de-a lungul timpului, inclusiv în antologii precum ”Tu, înainte de toate”, publicată chiar în acest an la Editura Paralela 45, din care vă ofer doar câteva versuri:

”Nu sunt un poet gălăgios,
Cele mai bune dintre versurile mele
Sunt șoapte strecurate în urechea ta stângă,
Ca să-ți alunece mai iute spre inimă.”

Ajungând la volumul de proză scurtă pe care îl lansăm azi, aici, ”Și se făcu întuneric”, la care Ciprian Măceșaru a avut o interesantă inițiativă de a atrage cititorii și cumpărătorii, pot spune că acesta își trage seva din aceleași teme primordiale ale autorului, deși se poate afirma, în același timp, și că autorul schimbă destul de des registrele și genurile. Câteva versuri din antologia ”Tu, înainte de toate” sunt transcrise și aici, iar fărâme aparente (sau nu?) din viața autorului se regăsesc întrepătrunse în toate volumele sale de proză. Condiția scriitorului este laitmotivul tuturor, iar Câmpina se regăsește în temă, în personaje, în familia acestora.

Prozele lui Ciprian sunt impregnate de lecturi și de alte referințe culturale, iar personajele sale sunt mai mereu intelectuali în căutarea unui scop în viață. De altfel, acest lucru se vede cel mai bine în proza care dă titlul volumului, unde personajul nostru este în căutarea unei identități, dar și a unei iubiri adevărate, iar pentru asta trebuie să se lupte chiar și cu… ”FSD, Ciuma roșie”, textul devenind și o cronică a vremurilor tulburi pe care le trăim. Recomandarea este să îl citiți cu atenție și veți descoperi mici comori literare.

(Fotografiile sunt realizate de Andrei Gogescu și sunt preluate de pe pagina de Facebook a Librăriei Elstar).

Articole similare

Prin blogosfera cinefila (25 februarie – 3 martie 2013)

Jovi Ene

Care este genul de carte preferat?

Jovi Ene

Scriitor în pandemie: Ciprian Măceșaru

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult