Editorial

5 seriale Netflix cu personaje feminine puternice

Lucrez „de acasă” de când mă știu. Că traduc, că subtitrez, că structurez planuri de comunicare, că organizez concursuri de cultură generală, înregistrez episoade de podcast sau susțin ateliere de jurnalism comunitar, iau laptopul în brațe (mă rog, pe suportul dedicat), aleg un fundal sonor și-i dau bice.

Fundalul sonor despre care pomenesc poate fi tare divers și depinde mult de dispoziție și de ce am de făcut. Odată cu starea de urgență și cu auto-izolarea, am fost bombardată de posibilități. Multe instituții de cultură din întreaga lume au oferit, și încă oferă, spectacole online. La început, deci, am încercat să concep un calendar de care să mă țin, ca măcar să ascult sau să văd spectacole pe care nu aș fi avut șansa altfel, cât lucram. N-a durat mult; poate două-trei săptămâni. Apoi mi-am dat seama că nu fac față, că erau multe opțiuni și termenele mele deveneau tot mai strânse, și că, în cazul teatrului, mă simțeam frustrată de absența contactului direct cu scena. Încet, am renunțat.

Am revenit la obiceiul de a lăsa un serial Netflix să ruleze „pe fundal”, în timp ce lucrez. Obiceiul acesta are două posibile urmări: fie statutul de fundal se păstrează până la final, fie serialul devine prea interesant și atunci mă văd nevoită să pun un playlist pe Deezer și să acord mai multă atenție intrigii în pauze.

Împărtășesc cu voi cinci seriale care au escaladat gardul interesului moderat și au devenit recomandări constante când sunt întrebată „La ce te mai uiți?”. Mai mult, am ajuns și să le ofer ca sugestie fără să mi se ceară – iar una dintre temele lor comune este prezența personajelor feminine puternice.

#5 Working Moms

Cu toate că subiectul serialului este departe de a mi se potrivi, nefiind nici mamă și neregăsindu-mă nici în schemele clasice de muncă, după cum tocmai am clarificat, încerc să îmi dau seama ce m-a făcut să dau clic pe primul episod. Superficială cum mă dovedesc, adesea, când vine vorba despre primele impresii, cred că „vinovată” a fost figura uneia dintre protagoniste, care se întâmplă să fie și creatoare, și co-regizoarea serialului (lucru pe care l-am aflat mai târziu). Catherine Reitman este absolut fermecătoare, și se pare că personajul ei este construit pe baza propriilor sale experiențe profesionale și personale.

Sitcom-ul este canadian (și aici aș vrea să ne notăm cu toții că serialele canadiene nu primesc toată atenția de care au mare nevoie) – produs de CBC, și are trei sezoane, din care m-am înfruptat în stil binging în vreo săptămână. Mai mult, al patrulea sezon s-a lansat în plină pandemie, și mulți părinți au trimis feedback pozitiv, pentru că rezonau cu starea de fapt: protagonistele încearcă să navigheze pe apele tulburi ale creșterii copiilor, prinse între Scylla întoarcerii la muncă și Caribda obligațiilor sociale.

De ce m-aș uita: Episoadele sunt scurte, comparativ cu un serial obișnuit. Nefiind fană a sitcom-urilor, uitasem că au capsule concentrate, de câte 30 de minute. Dincolo de situațiile amuzante și replicile ironice, 1) poate servi de confort pentru părinții care fac atacuri de panică în fiecare zi, explicând totodată celor care nu sunt părinți că este un full time job în sine și 2) protagonistele vin din medii diferite, au situații familiale diferite și personalități diferite. Am învățat lucruri neașteptate de la ele – de exemplu cum funcționează un portofoliu când lucrezi în comunicare, sau ce strategii poți folosi când pleci dintr-o firmă și vrei să îți găsești clienți pe cont propriu. Da, este potrivit și pentru (viitoare) mame, și pentru (viitori) freelanceri.

De ce mă voi enerva când mă uit: Ca majoritatea celorlalte seriale, cu orice tipic, capătă turnuri de telenovelă. Pe mine nu m-a deranjat, chiar a generat câteva cliffhangere bune. În plus, veți argumenta, și pe bună dreptate că, doar cu o excepție notabilă, mamele din serial sunt white privileged, așa că multe dintre problemele lor par artificiale și departe de realitate.

#4 Good Girls

Dacă, în cazul Working Moms, deplângeam lipsa varietății, în Good Girls avem parte de ceva mai multă. Protagonistele sunt (șoc și groază!) tot mame, însă, departe de a fi privilegiate, fiecare încearcă să găsească soluții creative pentru a-și crește copiii. Până când creativitatea lor atinge cote maxime și, din întâmplare, ajung infractoare.

Și la Good Girls am ajuns datorită uneia dintre protagoniste. Christine Hendricks (Beth Boland) îmi era cunoscută din Mad Men, unde a aprins multe ambiții și fantezii. Aici, este stereotipul a ceea ce, în cultura americană, este cunoscut drept soccer mom: casnică, locuiește în suburbii, are un soț care vinde mașini (și, așa cum se pare că fac toți comercianții de mașini din ficțiuni, o înșală) și patru copii. La fel ca în multe alte intrigi care au stereotipul cu pricina în centru, ajunge lidera neoficială a grupului infracțional și este cea care întinde coarda de fiecare dată.

Netflix a preluat și are disponibile în România două sezoane din trei; în America, NBC plănuiseră un al treilea sezon cu 16 episoade, mai multe decât în primele două, însă pandemia le-a dejucat planurile și s-au mulțumit cu 11. Sezonul trei nu a ajuns încă la noi, însă am înțeles că se lucrează deja la sezonul patru. Răbdare și pâine de casă.

De ce să mă uit: Intrigile despre personaje bune care ajung să facă lucruri ilicite sunt deja „fumate” de la Breaking Bad încoace, și totuși încă funcționează. Pentru mine, serialul a funcționat pentru că are momente în care se apropie de cum văd eu realitatea – mai ales în privința alegerilor și reacțiilor psihologice. În plus, relația (?) dintre Beth și Rio a fost prima pe care am remarcat-o ca având o urmă de scânteie în mulți ani de consum de seriale recente.

De ce mă voi enerva când mă uit: Multe reacții ale personajelor sunt greu de explicat și tare stranii, din categoria înjunghieri pe la spate, iertări generoase sau ieșiri nebănuite din situații care păreau fără limită. Dar, cu un dram de umor, se rezolvă.

#3 Riverdale

Știu, știu, Riverdale este un fenomen. Merită o serie de articole independente, care să analizeze fiecare direcție, fiecare referință, fiecare aspect mărunt care face din serial un exemplu demn de Premiile Pop Culture – poate comparabil cu Gilmore Girls sau Gossip Girl, ca să menționez doar două dintre celelalte care ocupă acest hall of fame personal în domeniu.

Laitmotivul topului meu, însă, este prezența personajelor feminine puternice; iar dacă până acum am povestit despre două seriale cu și despre mame, pe care le-am recomandat foarte des în spațiul online, în ultima vreme, Riverdale a fost, pentru mine, o descoperire destul de recentă (finalul anului anterior), când valurile stârnite inițial s-au domolit. În starea de urgență, am primit, în sfârșit, și sezonul patru pe Netflix, dar mi se pare departe de boom-ul primelor două, hai trei, și m-am oprit la un moment dat.

CW a lansat serialul în America în ianuarie 2017, având ca public-țintă adolescenții. De aceea l-am și trecut în categoria „plăceri vinovate”, doar ca să-mi dau seama că, mai degrabă, este subiect de doctorat. Riverdale are o serie inepuizabilă de aluzii, teme de actualitate, intrigi sucite – și mai ales o realizare ireproșabilă. Arhetipurile pe care le creează, simbolistica, totul de la titlurile episoadelor până la stilul vestimentar al personajelor, îmi dovedesc că, încă o dată, coroborarea benzi desenate-mediu televizat este de maxim impact. Da, la fel ca TWD, și acest serial se bazează pe o serie de comics, și – tot la fel ca TWD – are și o conexiune cu un alt serial care a zguduit lumea, cu titlul adaptat la noi drept Sabrina, între lumină și întuneric. Dar asta este o altă poveste și va fi spusă altădată, cum bine scria Michael Ende.

De ce să mă uit: Primele două sezoane sunt absolut de excepție, în special dacă ești fan aluzii cinematografice, referințe pop culture și seriale stil Micuțele mincinoase (Pretty Little Liars), în care ne învârtim multe episoade în jurul cozilor înnodate de scenariști, emițând ipoteze despre „cine a făcut-o”. În plus, pentru a respecta firul roșu al articolului, personajele feminine nu doar că sunt puternice (deși total incredibile pentru vârsta lor), dar promovează și profesii prea puțin încurajate în rândul fetelor: investighează, demască, fac „teren” sau afaceri cu… sirop de arțar. Alcoolic.

De ce mă voi enerva când mă uit: Referințele pop culture țin serialul în viață, dar îl și ucid, în mod repetat. Mitul fratelui întors din morți (care nu este frate), intriga cultului religios sau intervențiile deus ex machina are personajelor care-nu-sunt-ce-par-a-fi sunt doar câteva.

#2 Aggretsuko

Într-un proiect educațional, desfășurat anul trecut în Cipru, un coleg iordanian mi-a recomandat Aggretsuko, în baza pasiunii mele pentru panda roșii. Fac o paranteză și îmi exprim încă o dată uluirea de cât de multe persoane nu știu că există acest animăluț absolut fascinant. Există. Este un soi de raton în nuanțe de roșu, cu o coadă legendară, care adoră înălțimile și, aparent, se înrudește cu celălalt panda.

Aggretsuko este un serial animat japonez, produs de aceeași companie care face Hello Kitty. De altfel, fanii (ca mine) vor remarca imediat asemănarea grafică – atâta că, în serial, nu apar doar pisici, ci și multe alte animale, care, într-o reinterpretare corporatistă a Fermei animalelor, sunt alese să reflecte caracteristicile pozițiilor profesionale. În plus, urmărește destinul unei angajate din departamentul financiar al unei corporații japoneze, care își calmează frustrările acumulate în timpul programului alegând piese black/death metal în baruri de karaoke și făcând growling.

De ce să mă uit: Anime. Panda roșii. Cultură japoneză. Fenomene sociale. Stereotipuri corporatiste îmbrăcate în blănițe. Știu că vrei.

De ce mă voi enerva când mă uit: La un moment dat, Retsuko (protagonista) se îndrăgostește și lumea ei capătă un nou sens. Aici m-am enervat eu și nu m-am mai uitat, dar cum episoadele au doar câte 15 minute fiecare, voi relua când voi fi mai zen.

#1 GLOW

Personal, cred că GLOW este cel mai ignorat serial al ultimilor ani și încă mă întreb cum de nu știam despre el până ce nu a intrat Netflix în stand-by și nu au început să ruleze acele imagini în chip de sugestii. Atunci mi-au atras privirea ținutele de luptătoare, am căutat pe internet și am citit că este vorba despre „ficționalizarea personajelor și numerelor din circuitul de wrestling feminin, sindicalizat în anii ´80, în America, cunoscut drept GLOW – Gorgeous Ladies of Wrestling.” (Wikipedia)

Dincolo de subiectul fascinant (toți cei care s-au uitat, măcar o dată, la reality show-urile de wrestling preluate și la noi în anii ´90 mă vor înțelege), cele trei sezoane deja disponibile pe Netflix capturează o întreagă istorie a luptei pentru drepturile personale și profesionale ale femeilor din industriile artistice, în perioada cu pricina. Ruth Wilder (Alison Brie), protagonista – pe care fie o iubești, fie o urăști; eu încă nu m-am decis – este o actriță școlită, cu aspirații de scenă și tragedie lichidă în vene, care aterizează la un casting pentru ceea ce se dovedește a fi o serie de spectacole bazate pe wrestling. Mai mult, după ce se luptă să fie acceptată, din lipsă de bani, descoperă că regizorul i-a angajat fosta cea mai bună prietenă, pe Debbie Eagan (Betty Gilpin), pentru a garanta o popularitate rapidă.

Am vrut diversitate, aici este. Am vrut actorie de bună calitate, scene parcă desprinse din noir-urile americane, stereotipuri marca „Războiul Rece” interpretate genial prin costume și scenografie, aici sunt toate. Am vrut relații inter-umane complexe, stereotipuri rasiale, un soi de Orange Is The New Black într-un circuit de wrestling feminin, chestiuni arzătoare precum migrația (de mai multe soiuri), drepturile femeilor și/sau artiștilor, orgoliile din industrie și realitățile crude din spatele show-urilor sclipitoare, sunt toate aici, și mai primim și bonus.

GLOW a început filmările pentru sezonul patru (și ultimul) la finalul anului trecut, și, la fel ca mai toate celelalte producții din spațiul american și canadian, le-a întrerupt pe motiv de pandemie. Nu știu cât va fi necesar să aștept până să văd care a fost soarta personajelor, dar cred că voi face o rundă zdravănă de binging cu toate cele patru sezoane, când revine.

GLOW este o producție Netflix, și mai vreau doar să spun că veți vrea toate costumele.

De ce să mă uit: Pentru toate motivele de mai sus și pentru că trezește o gamă atât de variată de sentimente, încât vă va fi greu să decideți dacă vă place sau nu-l puteți suferi. Pentru că Brie Larson este o actriță redutabilă și rolul îi vine mănușă, iar toate celelalte femei extraordinare sunt perfecte atât ca joc, cât și ca personaje. Pentru că este ce trebuie.

De ce mă voi enerva când mă uit: Personajele masculine (cu excepția regizorului) sunt destul de diluate, sau respectă directivele stereotipe – cumva de înțeles, ținând cont de firul roșu al producției. Și totuși, parcă mi-aș fi dorit să existe și unul, doi bărbați redutabili, în ansamblul de excepție pe care-l creează femeile. În apărarea lor, totuși, te uiți la serial și te simți ca într-o familie.

Pentru alte filme, puteți căuta cu încredere și pe grupul de recomandări Netflix România.

Articole similare

Fragment din ”Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte”, de Roxana Dumitrache

Jovi Ene

75 de cărți pe care Jorge Luis Borges crede că ar trebui să le aveți în bibliotecă

Jovi Ene

Filme, cărţi şi câteodată fotbal: 29 iunie 2014

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult