Editorial

10 amintiri sonore de pe Planeta #EnescuFestival2023

În muzică, în artă, în literatură, nimic nu e într-adevăr al tău, decât atunci când îl dăruieşti altcuiva.  (George Enescu)

Din anul 2007 şi până astăzi, Festivalul Internaţional „George Enescu” mi s-a dezvăluit drept un tovarăş de nădejde într-o lungă şi fascinantă călătorie a celui care am fost odată un omuleţ ce căuta printre sunete şi cărţi răspunsuri binefăcătoare la jocurile şi nedumeririle copilăriei. Iar la fel ca în orice altă poveste plăsmuită la graniţa dintre fantezii şi realitate, fiecare sunet părea că se transformă într-un crâmpei dintr-o oglindă magică, menită a-mi călăuzi paşii mai timizi sau mai hotărâţi printre vibraţiile şi zgomotele vieţii. Privind prin ea, nu am putut să nu descopăr o altă taină. Căci muzica părea acum să spargă zidurile sălilor de concert, străjuind fiecare întâlnire cu cei care, mai devreme sau mai târziu, mi-au devenit foarte buni prieteni, dar şi acele ceasuri în care, mai înainte ca spectacolul să înceapă, învăţăcelul se lăsa purtat în freamătul istoriilor despre toate cele ce urmau să se facă auzite.

În această ambianţă, cele zece amintiri sonore tind să se detaşeze de tradiţia clasamentelor anterioare, dezvăluindu-se asemenea oricăror tresăriri ale gândurilor aflate pe un tărâm în care, nu de puţine ori, se făcea că orice zbucium cotidian îşi afla o fericită replică într-un cânt mângăietor. Scrijelite fiind în timpul celor 29 de zile petrecute pe Planeta #EnescuFestival2023, ele se reunesc, în linişte, pe firul nevăzut al unui timp în care totul pare să graviteze în jurul unei singure corole de 24 de ceasuri, departe de a sfida curgerea logică uşor de întrezărit într-un calendar pe care cu toţii îl avem la îndemână.

Rând pe rând, sub ochii noştri, marile săli de concerte ale Bucureştiului şi-au redeschis porţile. Iar pe măsură ce fiecare capitol s-a scris sub semnul generozităţii purtătoare de dragoste şi speranţă, muzicile de ieri de astăzi s-au prins, pentru a XVI-a oară, în hora unui veşnic prezent, un timp în care ne va fi dat, fără îndoială, să dobândim puteri nebănuite. Dintre orele amiezii, freamătele serilor, sau şoaptele ceasurilor care despart întunericul de lumină, sunetele de dincolo de timp rămân cu siguranţă în noi, vestindu-ne acea putere a muzicii de a se dezvălui drept o lege morală, care suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor, (…) înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.

I. Miezul zilei – timp al peregrinărilor

A fost o vreme în care credeam că muzica timpului meu nu diferă prea mult de oricare alt tărâm ce încetează să-ţi mai fie interzis atunci când, fără teamă, te laşi scăldat în oceanul de taine. Şi aşa cum pentru a pătrunde în adâncul cuvintelor nu ai nevoie de vreo putere magică, ci doar de dragoste pentru vorbele frumoase şi gândurile bune, nu este, poate, de mirare, când, chiar sub privirea-ţi neîncrezătoare, un caleidoscop de sunete va prinde viaţă, atrăgându-te, poate pentru totdeauna, în mreje.

Fazil Say – Water. Concert pentru pian şi orchestră (23.09.2023)

De dincolo de ritmuri şi vibraţii, un susur misterios al apei se face auzit, scăldând spiritele în nuanţe de albastru, negru şi verde. Şi rând pe rând, urmându-i firul, descindem în cele mai adânci încăperi ale sinelui, unde cu siguranţă ne va fi fost dat deja să întrezărim oceanul nesfârşit al tristeţilor, tăcerea luminoasă a nopţilor cu lună, dar mai ales apele cele binefăcătoare şi purificatoare.

Şi numai după ce vom fi gustat din ele vom înţelege, poate, că muzica secolului XXI nu trebuie să ne sperie mai mult decât alte fenomene tumultoase ale lumii în care trăim, mai mult decât muzica şi zgomotul unei petreceri ieşite mai mult sau mai puțin din tipare, a unor mari bulevarde la ceas de seară sau a unui război despre care auzim şi pe care ni-l imaginăm adesea. Totul depinde de modul în care minţile ni se deschid, lăsând loc acelor lecţii de cunoaştere şi admiraţie a frumosului, încrustate cu slove de lumină pe un tărâm vrăjit, în care fiecare sunet îşi află un înţeles ascuns printre culori, cuvinte, formule matematice, legi ale ştiinţei, viziuni filosofice, sau poate chiar printre semnalele încifrate ale noilor tehnologii.

II. Crâmpeie din maratonul celor 27 de după-amiezi la Ateneu

Se întâmplă adesea să fim călători curioşi sau trecători grăbiţi pe drumurile care duc spre Ateneul Român. Iar pe măsură ce ne apropiem, zidurile încărcate de istorie par să se transforme într-un portal vrăjit. Trecând dincolo de barierele din lemn şi sticlă, ajungem într-un hol care, în măreţia lui, ne vesteşte că suntem bineveniţi în a ne da mâna şi a ne prinde în mrejele unui cântec tainic, plin de lumină, plăsmuit pe acele tărâmuri în care artistul şi publicul său devin „parteneri” de nădejde pe aceeaşi scenă a vieţii.

În ultimii ani, diversele după-amiezi petrecute la Ateneu în vreme de Festival mi s-au dezvăluit drept fericite şanse de a înţelege că, dincolo de ceea ce ne este dat să cunoaştem din partituri sau din alte izvoare de istorie, muzica se scrie asemenea oricărei alte poveşti fascinante. Şi fiecare crâmpei din ea pare să ne pună în lumină faptul că, aşa cum muzicile mai vechi îşi află nebănuite răspunsuri în cele noi, iar sonorităţile europene se pot împleti armonios cu cele făurite pe alte meleaguri, viaţa merge mai departe, dincolo de noi, cei chemaţi să călătorim, la rândul nostru, dincolo de graniţele timpului.

Antonin Dvořák – Fantezia Rusalka (31.08.2023)

Atunci când păşeşti în sala de concert, simţi uneori că te asemeni cu un oarecare luptător pătruns într-o arenă. Căci ultima lovitură a gongului îţi dă de veste că, în timp ce îţi ocupi locul din vreme rezervat, mintea trebuie la rândul ei să se aşeze, lăsând măcar pentru puţină vreme în urmă slalomul haotic printre maşini, oameni şi secunde. Iar atunci când totul pare imposibil, muzica îţi vine în ajutor. Şi fără să prinzi foarte bine de veste, devii cel care, în vremea copilăriei, erai purtat de un glas blând pe un tărâm luminos, în care orice umbră de nelinişte se ostoia la cel mai mic ecou al unei poveşti ţesute printre mistere, legende, şi aleanuri.

György Ligeti – Le Grand Macabre (17.09.2023)

Dar ca orice altă înlănţuire de cuvinte plăsmuite pe tărâmul fermecat al lui A fost odată, muzica se dezvăluie la rândul ei ca o frescă vie a acestei vieţi. Şi nu este deloc întâmplător şi nici demn de condamnat dacă, pe parcursul călătoriei printre sunete, vom tresări cu neîncredere în faţa unor ritmuri şi vibraţii mult diferite faţă de ceea ce mintea cunoaşte drept izvor de linişte. Căci ce este alta întâlnirea cu Le Grand Macabre decât o plonjare curajoasă într-o lume răsturnată, care credea că „o viaţă fără teamă şi fără plăceri este extrem de tristă”, dar care, în faţa implacabilei Apocalipse, se lasă pradă tentaţiei de a confunda fireştile tristeţi şi clipe de fericire cu alunecarea spre vinovatele plăceri groteşti? Şi aşa cum, sub straja lui Nekrotzar, diversele personaje marchează sfărşitul lumii printr-o scăldare a spiritului în vinul ce pare să nu difere prea mult de sângele omului, tot astfel compozitorul împleteşte acele muzici deja înscrise în tradiţie cu unele mai proaspete, care, deşi ne par cunoscute, tind să devină embleme puternice ale acestui tărâm în care totul prinde viaţă sub semnul caricaturii.

Henry Purcell  – The Fairy Queen ( 24.09.2023)

Totuşi, nu trebuie să ne lăsăm tentaţi să credem că toate poveştile făurite din sunete şi ritmuri se scriu la fel, lipsite poate, de acel final fericit pe care suntem pe drept cuvânt tentaţi să îl intuim. Căci în vreme ce nisipul din clepsidră ne vestea că şi această ediţie a Festivalului se va lăsa, foarte curând, încrustată în agenda timpului trecut, muzica vechilor epoci se lăsa din nou descoperită, împletindu-se cu o serie de momente ce au prins vieţi fără de moarte pe marile scene ale lumii. Sub ochii noştri, s-au deschis de această dată porţile spre un tărâm în care personajele marelui Shakespeare păreau să retrăiască visul unei nopţi de vară, dănţuind nestingherite împreună cu faunii, spiritele, nimfele, zeii şi anotimpurile prinse deja în hora veşnică a bucuriilor plăsmuite sub semnul iubirii.

III. Binevenite întâlniri cu Mari Orchestre ale lumii

De când mă ştiu, mai exact de când am înțeles că muzica ocupă un loc important în viața mea, am încercat, pe cât posbil, să devin un călător conştiincios, dornic de a descoperi tainele diverselor evenimente reunite în ceea ce publicul Festivalului cunoaşte drept serile cu Mari orchestre ale lumii. Iar pe măsură ce numărul experienţelor muzicale creştea, tărâmuri nemaintâlnite până atunci se deschideau cu generozitate în faţa omuleţului mereu curios.

Serghei Rahmaninov  – Dansuri simfonice op. 45 (11.09.2023)

Nu îmi mai era deloc străin faptul că, într-o epocă dominată de o mare diversitate a universurilor sonore şi estetice sugerate prin creațiile compozitorilor moderni, Serghei Rahmaninov s-a remarcat nu doar drept cel mai mare pianist al timpului, ci mai ales ca unul dintre principalii continuatori ai stilului romantic rus. Căci deşi sunt plasate în afara curentelor muzicale la modă, creaţiile sale surprind mereu prin melodiile şi armoniile împletite în arhitecturi grandioase, unde fiecare plonjare într-un ocean tumultuos se lasă parcă îmblânzită de un dans elegant sau de un cânt aducător de linişte. Aşa se face că, într-o perioadă în care am fi tentaţi să credem că a pătrunde în tainele culturii ruse este un gest relativ asemănător cu mult condamnata dezertare într-o armată rivală, cele trei dansuri ale lui Rahmaninov ni se dezvăluie drept o cale sinuoasă în care fiecare sunet al muzicii devine o picătură preţioasă din elixirul vieţii. 

Olivier Messiaen – Sfântul Francisc din Assisi (20.09.2023)

Sub semnul aceleiaşi fericite împletiri dintre viziunile artistice şi profundele concepţii spirituale, creaţiile lui Olivier Messian pun în lumină libertatea compozitorului, care tinde să nu mai aibă „nimic de-a face cu fantezia, dezordinea, revolta sau indiferenţa”, ci să trezească în noi „un sentiment de uimire faţă de ceea ce este creat”, o fericită întoarcere la meditaţie, o dorinţă de regăsire a Adevărului. Căci fiecare, de la locul lui, este îndemnat acum să devină martorul unor fapte care, desprinse dintr-„un fel de act liturgic, nu încetează să ne îndrepte privirile spre viaţa viitoare, după ce, mai înainte, ne va fi dezvăluit măcar o parte din tainele acestei lumi, la rândul ei supuse planului divin de-al îndumnezei pe om.

Nu ne este străin, poate, respectul nepreţuit al lui Messiaen pentru frumuseţile naturii, în care cântecele păsărilor ocupă un loc privilegiat. Iar din această vie manifestare a credinţei în Dumnezeu prin dragostea faţă de cele ce aparţin lumii văzute, au luat naştere o serie de creaţii muzicale, dintre care opera închinată Sfântului Francisc din Assisi ne demonstrează, încă o dată, că, mai înainte de a fi înscrişi în  calendare, sfinţii au fost la rându-le oameni. Iar ceea ce i-a deosebit cu adevărat de fraţii lor mai rătăciţi printre umbrele şi visele pământeşti a fost tocmai această putere de a trece peste nedreptăţile şi durerile omeneşti bine ştiind că, în Împărăţia Cerurilor, mai fericiți sunt cei curaţi cu inima, cei blânzi şi cei făcători de pace

IV. Patru poveşti şoptite la Miezul nopţii, când melomanii călătoresc

Nu de puţine ori, în vreme ce te laşi învăluit de sunetele muzicilor, privirea se umple, la rândul ei, de bucuria culorilor ce par să prindă viaţă în paginile unor istorii care s-au scris odată pentru totdeauna. Iar după ce vom fi (re)intrat, deja, în sala Ateneului întâmpinaţi fiind de marii voievozi şi regi ai ţării noastre, nu ne va mai fi poate străină menirea muzicii de ne a învăţa nu numai cum să o ascultăm, ci mai ales cum să găsim în ea o cale de a decripta secretele istoriei. Și așa, sub ochii noștri, un vechi ritual va prinde din nou viață,  îngăduindu-ne să ne amintim, fie şi pentru puţină vreme, că nu suntem decât nişte simpli călători printr-o lume care, deşi condamnată la dezbinare, nu încetează să ne pună la îndemnână arme preţioase ale frumuseţii. 

Corul Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” (7.09.2023)

Ascultă, fiul meu, tăcerea… se aude, dintre lumi și timpuri, glasul blând al menestrelului. Iar în vreme ce muzicienii pășesc pe scenă purtând veșminte țesute cu firele de lumină ale sărbătorii, nu putem să nu tresărim atunci când, la un semn și o privire, ne va fi dat să înțelegem că pe tărâmul aflat la graniţa dintre văzut şi nevăzut, chiar şi această scufundare în tăcere pare să devină o emblemă a vieţii. Căci de dincolo de cântările plăsmuite din meditaţiile şi rugăciunile vechi de când lumea, se întrezăresc nebănuite dovezi privind menirea muzicii de a-l însoţi pe om pretutindeni, asemenea unei oglinzi prin care suntem îndemnaţi să ne întoarcem privirea către sine, pentru ca mai apoi, să privim lumea cea mare cu ochi senini, la fel ca toţi acei destoinici mesageri ai cuvintelor plăsmuite sub straja celor ce au fost odată bune şi frumoase foarte.

Avi Avital, Between Worlds Ensemble și Rustavi Choir (8.09.2023)

Drumul către viaţă, iubire şi înţelepciune este, fără îndoială, presărat cu sunete, venite către noi prin voci deopotrivă pătrunzătoare sau pline de mister. Iar din aceste înlănţuiri se nasc muzici şi ritmuri care, la fel ca orice străveche incantaţie, deschid portalul greu al poveştilor adânc îngropate în timp. Şi fiecare dintre ele îl are drept protagonist pe omul care a fost odată rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor fiinţelor necuvântoare, plutind în lung şi în lat, lipsit de orice grijă, dar călăuzit mereu de blânda privire a Celui care l-a hărăzit în lume. 

Plattform K+K Vienna și Valentina Nafornița (9.09.2023)

În multe dintre poveștile devenite, în timp, nemuritoare, stă scris că cele frumoase durează trei zile, ultima fiind, nu de puţine ori, înveşmântată cu o mantie strălucitoare. La un semn, balul începe, îngăduindu-ne, măcar pentru o clipă, să ne visăm nobili ai Vienei, sau poate neînfricaţi Cavaleri ai Rozelor, pentru ca mai tâziu o altă muzică să ne poarte pe tărâmul veşnicei iubiri dintre Hamlet şi Ofelia. Dintre secundele nopţii, vocea mângăietoare a unei viori ne întâmpină, deschizându-ne, la rându-i, o cale tainică, pe care fiecare suspin al suferinţei se ţeţe cu firele dragostei într-o pânză plină de lumină. Şi rând pe rând, dansul şi poezia îşi fac şi ele simţită prezenţa, presărând pe drumul celor ce călătoresc picături delicate de linişte şi speranţă.

Xavier de Maistre (22.09.2023)

A fost în viaţa mea o zi de 1 septembrie când totul părea scufundat în tăcere, când nici măcar culorile nu se puteau deschide înainte-mi, învăluindu-mă în lumină. Până într-o clipă, în care se făcea că, dintr-o lume mult îndepărtată de carapacea unui oarecare difuzor, două spirite mă luau de mână, purtându-mă pe un tărâm plin de mister. Iar mai apoi, de dincolo de timp, glasul blând al harpei îmi străjuia, nu de puţine ori, plimbările haotice printre noianul de vibraţii ale sunetelor şi secundelor.

Până într-o altă zi de septembrie, când acelaşi Xavier de Maistre mi-a redeschis portalul către un univers magic. Şi iarăşi se făcea că, la fiecare tresărire a harpei, gândul părea să redevină un călător neobosit printre sunete, ritmuri, vechi poeme şi legende, scăldate în izvoare de culori misterioase şi dansuri elegante.

(Surse imagini: https://www.festivalenescu.ro/, https://blog.festivalenescu.ro)

Articole similare

O sovietohagiografie

Codrut

Lucio Dalla (4 martie 1943 – 1 martie 2012)

Delia Marc

Singura scrisoare de dragoste a lui Cézanne

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult