În această lună, am citit revistele Timpul, România literară.
–”Timpul”, nr. 209/august 2016. Cel mai recent număr al revistei Timpul de la Iași cuprinde, printre altele, un grupaj de articole dedicat Reginei Ana în România. Pe lângă acesta (cu o cronologie interesantă și plină de informații inedite), mi-au mai atras atenția următoarele articole: plecând de la cartea lui Radu Andriescu, ”Când nu mai e aer”, Ioan Șerbu face o caracterizare foarte bună asupra unor scriitori de azi: ”Citind cronică literară, nu de puține ori afli despre cutare scriitor că are parte de prea puțină vizibilitate, că volumele lui, inexplicabil, au trecut neobservate de cronicari sau că, deși calitative, cărțile au strâns mai mult praful librăriei decât succesul, dintr-un vertij cauzal în care intră popularitatea autorului, promovarea, tirajul volumelor, mărimea editurii și așa mai departe.
De fapt, acest tip de observație care, într-o formă sau alta, poate fi găsit într-o cronică din trei îi face un deserviciu autorului: valorizarea prin intermediul pieței (i.e. al vizibilității și al vânzării), de la americani – pe de o parte, iar de la internet, pe de alta – încoace, a mutat până la încurcătură criteriul importanței unei cărți care nu de mult era evaluată de critică. Astfel că, apreciind un vlum, dar adăugând că a trecut neobservat, cronicarul nu face decât să genereze în mintea cititorului neavizat (care poate confunda până la identificare un ”produs” artistic cu unul comercial, așteptând de la ambele același tip de promovare care nu știe nici că există prea puțini cronicari care n-au cum să citească și să semnaleze toate aparițiile editoriale) o idee de tipul: e bună, dar n-o cumpără nimeni.”
De asemenea, informații noi despre Mihai Eminescu (din seria Reconstituiri a Mihaelei Mocanu), de data asta așa cum a mărturisit Ioan Slavici: ”Eminescu își trata cu seriozitate sarcinile redacționale, nu făcea concesii conjuncturale, punea pasiune și consecvență în argumentarea opiniilor, rămânând fidel spiritului obiectiv. Dacă în polemicile cu ceilalți gazetari ai vremii era caustic și necruțător, în relațiile cu membrii redacției dădea dovadă de amabilitate și generozitate, fiind deschis, înțelegător și loial: „Gest necuviincios nu era la el cu putință, vorbă proastă din gura lui nu ieșea, la orișice ocară el numai prin zâmbet desprețuitor răspundea și nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată certându-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru și necruțător și își dădea fără de înconjur părerea pe față, dar vorba n-o lungea. Pe lângă toate acestea, era totdeauna în voie bună, râdea cu multă poftă, se mulțumea și cu mai puțin decât ceea ce i se cuvenea și chiar și mâhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora”.
Nu pot trece cu vederea și interviul cu Vasile Ernu în care acesta dă amănunte despre cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor, dar și despre concepțiile sale despre lume. Gabriel Cheșcu îl întreabă, de exemplu, ce înseamnă a fi de stânga în România, iar Vasile Ernu răspunde: ”Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viața și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment-ul cultural și mediatic conservator ce domină spațiul nostru. Poziția mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, țărani, șomeri, copii defavorizați, imigranți etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să-și vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de țărani și muncitori din prima și a doua generație, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce-ți ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ce-ți ajută bogăția, când în jur lumea suferă și este oropsită?”
–”România literară”, nr. 34/12 august 2016. E nebunie ce se întâmplă în această perioadă în lumea civilizată europeană și se pare că istoria se repetă și nici nu am învățat nimic din ea. Mihai Zamfir își aduce aminte ce s-a întâmplat în 1991 în Italia, cu invazia albanezilor: ”Termitele vor lucra încet şi sigur. În anul 2000 sau chiar mai devreme, italienii, francezii şi nemţii vor începe să ducă, discret, dorul albanezilor, bulgarilor şi românilor, dar va fi puţin cam tîrziu. Fiii golanilor aruncaţi azi înapoi în ţara lor vor face vizite turistice în Occidentul Europei, regalînduse cu mirosul de mirodenii orientale din jurul Coliseului, cu vizita la bazarurile din Frankfurt şi auzind, dimineaţa, cîntarea muezinului din vîrful turnului Eiffel. Apoi se vor întoarce acasă de bună voie.”
O carte interesantă apărută la Editura Corint – ”Tovarășul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene”, de Jaap Scholten – este recenzată de Sorin Lavric: ”Şi cum Transilvania a fost timp de nouă secole condusă de marile familii maghiare, Jaap Scholten le urmăreşte destinul de la Budapesta pînă la Tîrgu Mureş, stînd de vorbă cu urmaşii sau vizitînd castelele aflate în paragină în pădurile din Ardeal. Scholten are ochi de reporter, descriind în ton alert împrejurările, fizionomiile, balurile de altădată, incinta castelelor, educaţia dată mlădiţelor, fotografiile de epocă. Pentru ca apoi, în celălalt taler să pună represaliile, umilinţele, sinuciderile, violurile şi morţile de care au avut parte boierii unguri. În felul acesta, cititorul are sub ochi cele două capete ale nenorocirii: la un capăt, bunăstarea unor fiinţe impresionînd prin încrederea în sine, la celălalt decrepitudinea bătînd în mizerie a unor inşi proscrişi. Impresia pe care o capeţi e de măreţie intrată în colaps, dar o măreţie avînd o incontestabilă aură tragică.”
Grete Tartler scrie despre două cărți de călătorie foarte interesante apărute la Editura Polirom, într-un articol intitulat ”Prin labirinul (?) Mlaștinilor”. Despre Wilfred Thesiger și cartea sa ”Printre arabii din sudul Irakului, spune: ”În acest context, călătorul nu putea să nu întâlnească personaje specifice vechii proze arabe: un şeic înţelept, care se miră că oaspetele englez îşi risipeşte banii pe călătorii, când „cunoaşterea se poate găsi pretutindeni”; un zgârcit care suferă cumplit că trebuie să dea o masă (deşi ospitalitatea arabilor e legendară, „în esenţă, erau avari, împărtăşind dragostea semiţilor pentru bani”); un cântăreţ-efeb cu glas minunat, cântând poezie arhaică („indiferenţi la frumuseţea naturii, aveau o mare dragoste pentru poezie”); câţiva şiiţi care vizitaseră locurile de martiriu ale şiiţilor, dar n-aveau nici gând de pelerinajul tradiţional. ”
–”România literară”, nr. 35/19 august 2016. Am aflat și eu primele amănunte despre G.I. Gurdjieff cu ocazia cronicii (de idei) a lui Sorin Lavric: ”Astăzi temerile i s-au adeverit: opera îi e atît de fadă că nimic din strălucirea personajului viu nu a trecut în pagină scrisă. Dacă există o legendă Gurdjieff e pentru că discipolii au întreţinut-o cu zel misionar. În schimb, dacă notorietatea i s-ar fi bazat pe textele scrise, numele i s-ar fi stins demult. ”
