În această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, Cultura, Suplimentul de cultură, 22.
–”Observator cultural”, nr. 455 (713)/6-12 martie 2014. Ca de obicei, rubrica mea preferată din ”Observator cultural” și anume ”Lecturi în vremuri de austeritate”, semnată de Cristina Manole, discută patru cărți foarte interesante (oare când are timp autoarea să citească patru cărți săptămânal?). Una dintre el este Hotel Iris, de Yoko Ogawa, nouă apariție la Editura Humanitas: ”Hotel Iris apare în 1996. E bun romanul pe care tocmai l-am citit? Da. O poveste stranie, erotico-sexuală (că de dragoste nu poate fi vorba), dintre o adolescentă de 17 ani şi un cincuagenar cu apucături ciudate. Decor maritim, atmosferă de Ialtă niponă. Tot ce se întîmplă între cei doi protagonişti – bine conturaţi – este un amestec de gingăşii şi perversiuni sado-masochiste. Literar. Poate că i-a ieşit bine lui Yoko (era să zic Ono…) Ogawa, dar subiectul în sine m-a bulversat. E limpede că nu este o carte pentru minori. Oricît de multe ştiu copiii de astăzi. Oricît de curioşi am fi să aflăm cîte se mai pot întîmpla pe lumea asta, parcă e bine să nu ştim chiar totul. Prefer Adela lui Ibrăileanu. Care mi se pare un mare roman, păcat că se vorbeşte prea puţin despre el. Dar poate că sînt de modă veche. Cine ştie cum ar mai fi evoluat astăzi povestea dintre Adela şi doctorul Codrescu.”
După ce în săptămâna anterioară, Tinu Pârvulescu a scris despre apropiata ceremonie de decernare a premiilor Oscar, acum el scrie despre premiile acordate și cât de îndreptățite au fost ele. Să luăm, de exemplu, 12 ani de sclavie, care era și favoritul meu: ”Filmul umple un gol în cinematograful american. Acesta s-a priceput să adreseze în capodopere alte subiecte ruşinoase sau traumatice ale trecutului, precum războaiele şi genocidurile secolelor XX şi XXI. Nu însă sclavia – deşi aceasta şi rasismul sînt dezbătute critic în spaţiul public american, iar a cunoaşte istoria sclaviei, ca şi pe cea a Holocaustului face parte din pregătirea civică elementară a americanului (ceva ce nu se încurajează, spre exemplu, în România). Hollywoodul nu a reuşit să producă nici o peliculă pe această temă al cărei impact să poată fi comparat cu cel al miniserialului de televiziune Roots (1977).”
–”Cultura”, nr. 6 (457)/20 februarie 2014. Un dialog savuros între Ștefan Cazimir și George Motroc, despre ”Caragiale, dascălul nostru de luciditate”. Iată una dintre întrebări și răspunsul oferit: ”G.M.: I s-a reproșat marelui dramaturg lipsa unor personaje pozitive exponențiale și chiar Titu Maiorescu i-a reproșat ”o lipsă aproape desăvârșită a părților mai bune ale naturii omenești”. Opinia dvs. care e?/Șt.C.: O operă satirică nu trebuie să conțină personaje pozitive; singurul ”personaj pozitiv” din ”Revizorul” este, după spusa lui Gogol, râsul. Același lucru este valabil și în cazul lui Caragiale.”
Despre regizorul Krzysztof Kieslowski și capodopera sa, ”Dekalog”, scrie pe larg, foarte documentat, Roxana Cuciumeanu: ”Contextul în care s-a realizat „Dekalog“ este cel mai bine descris, într-o nota distincta, chiar de Kieslowski care scria în 1993 (citatul este preluat din Miroslaw Przylipiak, în „The Cinema of the Central Europe“, 2004): „Haosul si dezordinea au dominat Polonia la mijlocul anilor 1980 – erau peste tot, dominau totul, interferau practic cu vietile tuturor. Tensiunea, un sentiment de deznadajduire si o frica de ceva mai rau erau evidente. Pana la momentul respectiv, calatorisem deja ocazional în strainatate si observasem o nesiguranta generala în lume. Nu ma refer la politica aici, ci la viata obisnuita, de zi cu zi. Am simtit indiferenta reciproca în spatele zambetelor politicoase si am avut impresia covarsitoare ca, din ce în ce mai frecvent, vedeam persoane care nu prea stiau de ce traiesc.“
–”Suplimentul de cultură”, nr. 431/1-7 martie 2014. Remarcabile povestirile lui Florin Lăzărescu din fiecare săptămână. În cel mai recent număr pe care l-am citit, ne povestește despre nebunii de pe la noi și încheie astfel: ”De nebuni cu acte in regula e plina lumea. Nu ma sperie. E cumva in firea lucrurilor. Insa ma ia cu fiori pe sira spinarii cand ma gandesc la oamenii obisnuiti, asa-zis normali, de langa noi, carora le lipseste si au mereu de recuperat un goblen.”
Alex Savitescu isi aduce aminte de demnitate, cu referire si la alegerile de la FRF, care tocmai trebuiau sa aiba loc: ”Mi-as dori sa am asemenea revelatii astazi, ca adult, cand ma uit la politicienii romani sau la candidatii pentru sefia Federatiei Romane de Fotbal. As vrea sa gasesc un singur om, in fiecare decupaj din societate, care ne poate inocula umanitatea. Unul care nu se naste egal cu tine, dar care are gesturi nobile. Misiune imposibila trebuia sa fie un film trist despre perioadele electorale din tara noastra.”
În final, ne aducem aminte de Sorin Stoica, scriitorul de talent mort mult prea tânăr, originar din Câmpina noastră. Un interviu realizat de Florin Lăzărescu în mai 2005, găzduit de Suplimentul de cultură, la care Sorin Stoica era colaborator permanent: ”F.L.: Ce sansa acorzi literaturii in fata concurentei cu mass media? / S.S.: Literatura n-ar trebui sa concureze cu TV-ul, pentru ca mizele sunt diferite. Apoi, calitatea unui individ depinde de calitatea dusmanilor sai. TV-ul nu-si propune sa descrie realitatea, ci creeaza un univers paralel autist si inautentic. Asa ca literatura nu trebuie sa concureze televiziunea. Sa faca ce stie, sa faca pentru ca sunt teritorii unde literatura e suverana, iar televiziunea nu are acces. Literatura are un viitor foarte interesant.”
(Jovi)
-Reluam si noi, in acest colt de blogosfera, randurile lui Andrei Plesu din articolul ”Oameni de plastilină” publicat initial pe platforma Adevarul, dar preluat si pe site-ul Revistei 22. Am mai spus-o si in trecut si cred cu convingere si acum, foarte multe personaje sinistre din societatea romaneasca din ultimii 25 de ani vor ramane in istoria noastra si vor traversa timpul doar pentru ca au fost lovite de undele electromagnetice ale lui Andrei Plesu. Asta va inseamna ca nu se va retine nimic din ceea ce au facut (pentru ca, de obicei ele nu fac nimic, doar dau din gura), ci doar cum i-a perceput ganditorul roman.
„Doi ani la rînd, Antena 3 a luptat aprig pentru victoria USL. Acum descoperă brusc dejecţia „dezamăgitoare” a părţii liberale din alianţă. Crin Antonescu, altădată erou prezidenţiabil, vîrf de lance în războiul anti-băsist, a devenit cîrpa de şters pe jos a nărăvaşului Gâdea. „Schimbarea la faţă” nu se face însă cu scuzele de rigoare, cu o minimă recunoaştere a greşelii. Împricinaţii nu fac distincţie între „dezamăgire” şi eroare. Dacă aduci în platou un lăutar de cartier, îl prezinţi ca fiind Frank Sinatra şi observi, ulterior, că e, totuşi, un biet lăutar de cartier, nu te poţi justifica spunînd că eşti dezamăgit. Trebuie să spui că ai ales brambura, că nu te pricepi, sau că ai avut motivaţii impure pentru a promova o non-valoare. Pe scurt, că te-ai înşelat şi – ceea ce e mai grav – că ai înşelat milioane de alegători.
Am urmărit şi eu, ca şi alţii (dovadă că ratingul e un criteriu foarte aproximativ: unii se uită fără adeziune reală, perplecşi, plictisiţi, sau cu poftă de circ), am urmărit, zic, dialogul Antonescu-Gâdea. Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoşel şi sentimental deopotrivă, pendulînd între scîncet umed şi furie răcnită. O obrăznicătură cu veleităţi inchizitoriale. De cîte ori îl văd, îmi vine să-l întreb: „Drăguţule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă? Şef de sală? Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaştere a limbii române. (Trebuie să ştii, de pildă, că „a ultragia” e un verb tranzitiv, nu reflexiv: nu poţi spune „cum să nu mă ultragiez?”, decît dacă vrei să spui că ai făcut ceva ofensator la adresa ta însuţi). Alt risc al meseriei este „transferul” care se produce, uneori, dacă eşti mai slab de înger. Tot stînd de vorbă cu premieri, miniştri, preşedinţi de partid şi celebrităţi de tot felul, începi să crezi că eşti şi tu un picuţ ministru, un picuţ politician de vîrf şi, în orice caz, ditamai vedeta. Fandacsia-i gata!“ (…) Uimitor la toţi e faptul că de cîte ori deschid gura, indiferent ce spun, indiferent dacă e hăis sau cea, indiferent dacă e invers decît ce-au spus deunăzi, au tonul şi impostaţia oracolului: sunt „condamnaţi” să aibă dreptate, ştiu adevărul, sunt nesmintit de partea cea bună, de partea poporului (şi a dlui Voiculescu). Nu tu o umbră de îndoială, nu tu o mică melancolie, nu tu o minimală confruntare cu defectele proprii. Oameni fericiţi! Stăpîni pe soartă şi pe sufletele noastre, asfixiaţi de euforia calităţilor şi a convingerilor lor, au, toţi, aerul că sunt singurii cetăţeni români care se distrează de minune, feriţi de hamletizări inutile, plătiţi (bine!) ca să facă ce le place. Oricum, sunt singurii cetăţeni români care pot bălăcări pe oricine, dar care nu suportă să-i atingi nici cu o floare. Atîta-ţi trebuie! Vei fi „vedeta” de o seară a unui „obiectiv” linşaj.” Din nefericire exista sute de mii de romani care servesc Antena 3, un aspect pe care continui sa nu-l inteleg, un mare mister care va fi poate elucidate in viitor. Avem insa o mare siguranta : Voiculescu si ai lui ne-ar vinde si ar vinde intreaga tara pentru 30 de arginti cat ai zice Putin ! Faptul ca a fost linsat dupa aceea la Antena 3 nu are cum sa mire, nu au iertat inchizitorii de acolo pe altii mult mai putin contondenti decat Andrei Plesu. Organizarea unui miting de sustinere a scriitorului este bineveita insa ne intrebam cate perosna e vor participa : 30-40 ?
Tot pe aceeasi tema si tot de pe site-ul www.revista22.ro redam cateva paragrafe din articolul lui Dragos Paul Aligica „Andrei Plesu, secaturile lui Voiculescu si opiniile la romani » « Orice neispravit de literat si tanar aspirant la glorie literara si intelectuala nu e preocupat sa scrie sau sa faca ce face un intelectual ca sa-si creeze o opera si o reputatie. NU. Se pozitioneaza. Fata de cine? Plesu, Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu… Cum? Ii injura si critica, evident. Eventual se grupeaza in haite dedicate acestui scop, fac blog si sait, ma rog, tot tacamul… Marketing modern, „team work”. Orice neispravit de literat si batran ratat dar aspirant la glorie literara si intelectuala nu e preocupat sa scrie sau sa faca ce face un intelectual ca sa-si creeze o opera si o reputatie. NU. Se pozitioneaza. Fata de cine? Plesu, Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu… Cum? Ii injura si critica, evident. Eventual se grupeaza in haite dedicate acestui scop, fac blog si sait, ma rog, tot tacamul… Marketing modern, „team work”. In general, orice roman aspirant la a avea o opine, nu se oboseste sa gandeasca sau sa-si contureze un profil intelectual sau ideologic, sa-si cladeasca un caracter si o personalitate din care opiniile decurg -pe motiv de imperativ de coerenta si logica- atent, masurat, chibzuit si calculat. NU. Se pozitioneaza. Fata de cine? Fata de orice ii vine la indemana si nu necesita efort, in mod contrarian. Deci toata chestia nu este despre opinii si gandire in si la substanta lucrurilor. Nu. Este despre egoul lor, despre identitatea lor incerta si calea cea mai simpla si lipsita de efort in a satisface o nevoie psihologica personala. Este despre o strategie personala aproape instinctuala.”
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
