Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (4 – 10 aprilie 2014)

rl-headerÎn această săptămână, am citit din revistele România literară, Observator cultural, Suplimentul de cultură, 22, Oglinda de azi.

România literară”, nr. 15/4 aprilie 2014. Editorialul din această săptămână al lui Nicolae Manolescu se ocupă cu războiul dintre generații și, așa cum observăm la final, este și o răfuială mai mult sau mai puțin mascată cu alți critici literari mai tineri. Iată câteva considerații interesante: ”E destul să repet ideea că internetul e lipsit de spirit critic, colosat depozit de informații, dar care, în lipsa sitei de rigoare, amestecă în malaxorul lui miliarde de miliarde de biți inutili și fatali cunoașterii adevărate. Un sac de fân în care valoarea e un ac. Ca să ne putem înțelege e nevoie de un minim fond comun de valori. Subțierea lui mă alarmează Ușurința cu care ”tinerii” de azi s-au raliat ideii că nu mai avem trebuință de spirit critic în literatură și, prin urmare, nici de estetic. Care va să zică, ne lepădăm de Maiorescu și ne întoarcem la Gherea.”

Nu sunt de acord cu unele concluzii ale lui Mircea Mihăieș cu privire la motivele pentru care nu prea se mai citesc revistele culturale. Nu lipsa de educație o determină, ci lipsa de prospețime a articolelor acestora. Multe dintre revistele literare din România (cu puține excepții, cele importante) sunt făcute de scriitori și critici pentru critici și scriitori. Nu pentru cititori. De asta aceștia au dispărut. Iată însă și cuvintele sale: ”De bine, de rău, cu eforturi supranaturale în unele părți ale țării, mai ușor în altele, revistele culturale apar. Unele excelente, altele mediocre, ba chiar câteva de-a dreptul jenante – după cum e putirința intelectuală a autorilor. Or, cum spuneam, au început să dispară cititorii. Acest lucru este întru totul imputabil nivelului execrabil la care a ajuns – de fapt, a fost coborât intenționat – educația din România.”

Elisabeta Lăsconi ne recomandă o apariție recentă de la Humanitas Fiction, ”Fiica lui Hokusai”: ”Katherine Govier reușește să creeze un roman stratificat, fiecare strat cu ambivalența lui: o carte despre shogunat, dar privit și din perspectiva stăpânilor, istoria celor două destine de artiști, trăind o concurență și o rivalitate ieșite din comun – căci Hokusai recunoaște nu doar talentul fiicei sale, ci și superioritatea ei în multe privințe, dar mai ales romanul unei iubiri devastatoare dintre fiică și tată, cum puține s-au scris. Și, mai ales, romanul creației care-i transformă pe creatori în creaturi monstruoase, în relație cu apropiații și cu ei înșiși.”

observator-cultural-logoObservator cultural”, nr. 459 (717)/3-9 aprilie 2014. Florin Dumitrescu ne povestește câteva lucruri despre cursurile de publicitate, de studenții aflați din ce în ce mai puțini la cursuri și despre ceea ce a reprezentat agenția D’Arcy pentru piața publicitară. Citez paralela dintre postcomunism și publicitate: ”Anii ’90 au marcat începutul globalizării consumului în România. Super și hipermarketurile care s-au ridicat erau gîndite ca terminaluri ale unor rute prestabilite de multinaţionalele de larg consum. Publicitatea în acei ani nu avea rolul de a stimula vînzările, așa cum învăţam noi din manualele americane răsxeroxate, ci era menită să aclimatizeze publicul românesc la obiceiurile de consum occidentale (și implicit la marile branduri cu care erau asociate). Era o continuare, de polarizare opusă, a propagandei comuniste. D’Arcy, ca și alte agenţii aparţinînd unor reţele globale, era un soi de Ștefan Gheorghiu post-socialist. Aș fi vrut să spun „capitalist“, dar malversaţiunile de tip D’Arcy și ARO nu se încadrează tocmai în definiţia de manual a capitalismului. Noi, agitatorii juniori, confecţionam perdele de fum în spatele cărora se dădeau marile tunuri. Și noi eram primii orbiţi…”

După nebunia criticilor pozitive și laudative la adresa filmului lui Paolo Sorrentino, ”La Grande bellezza”, au început să apară și cele negative. Printre ele, Mihai Fulger în ”Observator cultural”: ”Camera de filmat pluteşte cu graţie divină peste învălmăşala umană, din care extrage cîte un personaj pitoresc sau un detaliu relevant. În spatele fiecărui cadru sau al fiecărei mizanscene există o gîndire minuţioasă, a unui regizor deseori sclipitor. Iar designul de sunet şi muzica, scenografia şi efectele speciale au merite evidente. Totuşi, nu pot să aprob spectacolul de dragul spectacolului (sau al box office-ului şi premiilor), chiar dacă o asemenea producţie mediocră îi poate determina pe spectatorii săi să (re)vadă filmele lui Fellini.”

suplimentul-de-culturaSuplimentul de cultură”, nr. 435/29 martie – 4 aprilie 2014. Despre mania părinților de azi de a fi grijulii peste măsură, scrie o poveste în stilul caracteristic Florin Lăzărescu: ”Am remarcat recent un lucru ciudat: multi dintre copiii aia nesupravegheati de ieri au astazi, la randul lor, copii. Si stau cu ochii pe ei ca pe butelie. Si cand se afla in camera de alaturi, si cand coboara scarile, si cand trec strada. Stiu parinti de seama mea care nu si-au lasat copilul singur niciodata, nici macar cinci minute in fata blocului, sa mangaie si el o mata puricoasa, sa dea cu mingea de perete, sa deseneze un sotron cu o bucata de caramida, in legea lui. Sa se duca singur la scoala? Ar fi o tragedie. Ma intreb cand si de ce o fi devenit lumea intreaga un „loc rau“ absolut pentru parinti.”

Un interviu foarte interesant al lui Alex Savitescu cu actorul și scriitorul Mircea Diaconu. Ce m-a mirat, m-a surprins a fost mărturisirea lui Mircea Diaconu cu privire la fericirea adusă de meseria de actor: ”Dar va spun un adevar: de la inceputul anilor ’80 nu am mai fost fericit cu meseria mea. Nu m-a mai fericit actoria cam din 1985. Cei mai multi dintre colegii cu care mi-am inceput eu profesia sunt morti. Nu ma mai simt compatibil cu actoria azi. Traiesc din amintiri. Ma simt tot mai singur.”

(Jovi)

Revista-22-logo-Editorialul din Revista 22, ANUL XXV numarul 1255, 08 -14 aprilie 2014 este semnat de Andrei Cornea si se intituleaza Tot americanu-i de vină si se refera la delirul mental si ideatic al lui Rogozanu: „Argumentul sună cam așa: în anii ’90, neoconii americani, printre care se afla și Mitt Romney, apropiat al președintelui Bush senior și con­tra­can­didatul la președinție al lui Obama în 2012, l-au con­siliat pe Boris Elțîn cum să privatizeze eco­no­mia rusă. În fapt, ei au cooperat cu oligarhii care au de­valizat această economie. Rezultatul, după câți­va ani de anarhie, ar fi fost reacția putinistă, jus­ti­fi­ca­bi­lă: „Putin e o soluție venită pe fondul unei ca­la­mități postsovietice… Pe de-o parte a fost in­ven­tat de agenții «reaganiști» cel puțin în ace­eași măsură precum ăia «kgbiști». De cea­laltă par­te, Putin încă reprezintă un soi de reac­ție po­pu­lară a planului de «salvare» neoliberală (de­zas­truoasă) conceput în anii ’90 pentru ex-URSS“. Mai mult, zice Rogozanu, Putin seamănă în ati­tu­dini, în modul dur, contondent de a concepe gu­vernarea, cu „reaganiștii“ înșiși: e un „neocon“ rus, un patriot conservator, așa încât neo­con­ser­vatorii și neoliberalii de la noi, calificați cu gin­gășie drept „șoimii patriei UE-SUA“, ar face bine să nu mai debiteze „cu emfază“ „prostii“, chiar dacă unii sunt „academicieni și universitari“. Do­vadă, continuă publicistul nostru, chiar ana­li­zele presei americane, care „notează foarte multe ca­racteristici ale liderului rus extrem de fa­mi­lia­re unui anumit curent politic american (neo­con­servatorism)“. Așadar: când Putin pune mâna pe Ucraina, când amenință și intimidează țările vecine, când dis­tru­ge aproape orice opoziție internă reală, când îi asa­sinează în masă pe ceceni, când supune unui control aproape general media, când îi ucide sau îi lasă să fie asasinați pe jurnaliștii incomozi și pe oponenți, când declară dispariția URSS drept „ca­tastrofa secolului XX“ și face tot ce poate pentru a se întoarce în istorie, când face din alegeri o mas­caradă, de vină sunt de fapt „imperialiștii“ ame­ricani în frunte cu „neoconii“, care au creat situația de criză la care el a reacționat firesc! Căci ce altceva ar fi putut face un patriot? Mai mult, rusul procedează în stil „neocon“, așa că, vorba clasicului, „ciocul mic“, mai ales dacă sunteți „uni­versitari și academicieni“ și „șoimi ai pa­triei UE-SUA“! Nici vorbă ca d-l Rogozanu să mai invoce și vreo altă explicație, fie și complementară, pentru pu­ti­nism, cum ar fi cultura politică profund an­ti­liberală și autoritară a URSS, dar și aceea seculară a Rusiei țariste, obsesiile imperiale, megalomania liderului suprem. Bun, să rămână așa: numai că avem totuși o mică problemă pe care Rogozanu pa­re că n-a sesizat-o: și nazismul a fost explicat de unii (Erich Nolte) ca „re­acție“ la bolșevism, cu alte cu­vin­te s-a căutat o anumită disculpare a sa prin invocarea respectivului me­ca­nism de acțiune-reacțiune. Și atacul de la Pearl Harbor din 1941 a fost jus­tificat de propaganda japoneză ca un „răspuns natural“ la politica de în­cer­cuire și de strangulare economică a Ja­poniei dusă de puterile anglo-sa­xone. De asemenea, unii au spus că și distrugerea turnurilor gemene de la New York din 2001 a fost o reacție „explicabilă“ a musulmanilor umiliți de puterea americană, în special, și occidentală, în general. Veți spune că unele dintre aceste explicații rezistă, altele – mai puțin. Desigur, numai că în joc nu e aici o anumită explicație, ci însuși acest mecanism determinist de disculpare morală. »

Revista 22 preia si articolul de pe blogul gazduit de platforma Adevarul al lui Andrei Plesu Nelinişti vechi şi noi « O ştim cu toţii, România ”nouă” e veche. Nici corupţia, nici incompetenţa adusă la putere, nici abuzul de presă nu s-au inventat azi.  Dovezi se găsesc din abundenţă, chiar dacă ele nu sunt neapărat prezente în conştiinţa publică. E bine, de aceea, să facem, din cînd în cînd, mici exerciţii de memorie. Nicio vindecare nu e posibilă, fără o bună cunoaştere a istoriei bolii. Răsfoiam, zilele trecute, primul volum, reeditat de curînd, al scrierii Bucureştii de altădată, în care Constantin Bacalbaşa adună laolaltă amintiri instructive şi pitoreşti despre viaţa publică a capitalei în anii 1871-1877: politică, literatură, anecdotică, peisaj urban, moravuri cotidiene. La un moment dat, se citează un document, cunoscut ca ”Petiţia de la Iaşi”. E vorba de un apel al unui grup de conservatori, în frunte cu prinţul Grigore Sturdza, adresat corpurilor legiuitoare ale ţării. Evident, documentul consemnează un atac politic, o şarjă anti-liberală. Dar cîteva dintre aliniatele lui sunt de o remarcabilă actualitate, drept pentru care mă grăbesc să le ofer spre aducere aminte şi spre reflecţie, cititorului de acum. Petenţii vorbesc în calitate de ”alegători”, îndreptăţiţi să-şi manifeste nemulţumirile şi cerinţele: ”…căci ca unii ce sunteţi mandatarii noştri, aveţi de datorie a ţine seama de nevoile ţării şi a lua măsurile legislative neapărate pentru vindecarea suferinţelor ei”.  ”Noi, cari nu avem altă ambiţiune decît a trăi liberi ca cetăţeni români în patria noastră şi a vedea onoarea, viaţa şi averea fiecăruia garantate prin instituţiunile ţării; noi, cari ne-am săturat de a vedea că datoriile Statului sporesc în aceeaşi proporţiune în care sporesc şi dările ce ne sunt impuse, suntem nu numai în tot dreptul a vă cere vindecarea răului, dar suntem totodată în poziţiunea cea mai favorabilă, pentru a vedea şi a judeca lucrurile cu nepărtinire (…). Adunările noastre legiuitoare pînă acum au consumat cea mai mare parte a puterilor lor cu lupte de partid şi cu ţintiri personale (…)”.

Oglinda de azi-Semnalez si in acest colt de ocean internetic excelente editoriale ale lui Christian Craciun din ziarul ”Oglinda de azi care apare in Municipiul Campina, parca un ziar prea mic pentru o capacitate analitica atat de mare, dar, passons… In editorialul din 8 aprilie, gaditorul din Floresti intreaba foarte pertinent Incotro ? « Întrebarea care, nebănuită uneori, ne bîntuie pe toți este: încotro ne îndreptăm? Nu de multă vreme, pe neobservate aproape, falia clară, cît o ditamai prăpastia, din societatea românească: băsişti vs. antibăsişti se complică după un zig-zag surprinzător, precum un geam care crapă. Unul pe care-l ştiai de partea bună a lumii, îl vezi brusc „dincolo”. Mai ales după trezirea ursului siberian, lucrurile parcă au luat-o complet razna. Vedem astfel un conservator crîncen, spirit religios practicant, căutînd circumstanţe atenuante pentru Moscova, doar pentru că el este un anticapitalist convins. Personal, prefer să fiu un „sclav fericit” dar sătul al Unchiului Sam, decît o umbră înfometată din Ucraina, Siberia, China sau Coreea. Este, de altfel, dilema din care ies greu creştinii noştri răsăriteni. La celălalat capăt, un analist pe a cărui luciditate şi corectitudine contez de mult, Sorin Ioniţă, pare cuprins de o adevărată rabie a intoleranţei, doar pentru că un militant pentru valorile creştine şi ale familiei tradiționale (dl. Capsali) a îndrăznit să candideze pentru PE. E drept că şi Capsali (pentru care aş fi votat cu ambele mîini) a gerat lovitura de stat antidemocraţie şi antiueropeană de iarna trecută, probînd că trăirea creştină nu e sinonimă cu luciditatea politică. Şi atunci îmi vîr ambele mîini adînc în buzunare… Primul ministru ţine în parlament un discurs mieros şi elogios la adresa NATO, dar aproape simultan consilierul său de onoare (halal onoare!), Blănculescu, susţine că n-ar fi aşa de bine să îndeplinim cerinţele Alianţei. Ce să mai înţelegi? Respectivul încă nu a fost demis! E mult mai greu să te orientezi în hăţişurile României de azi, am dat doar cîteva exemple, nu s-a inventat încă GPS-ul care să te pună la adăpost de surprize, de schimbările de orientare care se petrec peste noapte, de  apariţia unor „criterii” care aruncă oamenii în cele mai ciudate căsuţe ale unui misterios „tabel”. Riscul de a ne rătăci este  maxim. Încotro ne ducem? Ne ducem…»

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

-Precizare:

Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.

Articole similare

Top 10 cele mai bune filme văzute în 2020

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefila (3 – 9 octombrie 2011)

Jovi Ene

Robinson Crusoe (1954)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult