Carti Eseuri

Să citim ce se întâmplă la Terasa Fericirii, cu Lavinia Bălulescu

”Terasa Fericirii”, de Lavinia Bălulescu
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2018

Citisem de mult timp istorioare despre Terasa Fericirii, din textele publicate de Lavinia Bălulescu pe pagina personală de pe Facebook. Cu toate acestea, nu am citit și urmărit intens articolele din Adevărul, așa că volumul apărut la Editura Polirom a fost, în mare parte, o surpriză. Una plăcută, atât de plăcută încât am reținut prea multe citate pentru această prezentare, am pus multe post-it-uri la articolele care mi-au plăcut mai mult și pe care, de obicei, le-aș fi prezentat pe scurt într-o recenzie a unei cărți de proză scurtă.

Așadar, suntem în fața unui volum care reunește o mare parte din editorialele Laviniei Bălulescu, publicate în ziarul Weekend Adevărul pe parcursul a cinci ani (2013-2018). Mi-ar fi plăcut o datare a fiecărui text, dar nu există prea multe dificultăți în a data, la rândul nostru, ca cititori, micile proze de aici, mai ales dacă suntem cât de cât familiarizați cu problemele politice ale ultimilor ani. Asta în ceea ce privește articolele politice, căci celelalte texte – sociale, comunitare, familiale sau care țin de Terasa Fericirii – sunt mereu valabile și par a nu avea temporalitate.

Despre ce vorbește și scrie Lavinia Bălulescu? În primul rând, avem acel loc boem, chiar pe cale de dispariție, care se numește Terasa Fericirii, o simplă bodegă de cartier, care reunește, încă de la primele ore ale dimineții, o seamă de oameni, foarte diferiți, dar uniți de același gând, să bea un pahar, o halbă și să găsească interlocutori, cărora să le poată istorisi gândurile și cărora să le împărtășească părerile din orice domeniu. Lavinia locuiește deasupra Terasei, nu se implică activ, ci urmărește și ne povestește. Articolele ei de aici și felul atent în care observă lumea mi-au amintit de editorialele – și cărțile – lui Florin Lăzărescu, un alt excelent observator al vieții care trece pe lângă el și, în același timp, obligatoriu, un povestitor abil și plin de talent.

”Abonaţii fideli ai terasei ştiu foarte bine care sunt orele cele mai bune de venit acolo: orice ore. Important e să fie deschis. Majoritatea abonaţilor îşi aduc cu ei şi alibiul. Acesta poate fi de la o plasă de cumpărături până la un câine dus să se uşureze sau un nepot scos la plimbarea de după-amiază, căruia i s-a închis gura cu o prăjitură plus un suc.” (pag. 246)

Dincolo de Terasa Fericirii, este lumea care ne înconjoară. Pentru Lavinia Bălulescu, această lume pare a fi cuprinsă într-un adevărat triunghi: Bucureștiul în întregime, apoi tramvaiul 36 (care o duce și o ia consecvent, dar mereu întârziat, dinspre și spre serviciu) și trenurile CFR, care o conduc, în condiții pe care noi, navetiștii, le cunoaștem atât de bine, spre locurile natale. Autoarea pare a avea o relație de dragoste-ură cu aceste trei laturi ale triunghiului: fiecare din ele este criticată, nu cu răutate, ci cu suficientă ironie, pentru ca apoi, conștient sau nu, să ne reapropiem de ele. Tramvaiul nr. 36 nu este abandonat (probabil nici nu se poate!), ci este prilej pentru noi și noi povești adevărate, CFR-ul este încremenit în timp și oferă experiențe extraordinare (sau îngrozitoare?):

”În toate verile, în tren este fie prea cald (iar geamurile nu se deschid), fie aerul condiționat funcționează, dar pe modul ”ger”. Ar mai fi și varianta înj care se deschid geamurile, dar se deschid toate, și atunci curentul este, desigur, criminal, pentru că fiecare om vrea să deschidă geamul lui. Iarna este la fel, numai că invers. Dacă ”se bagă” căldură, atunci se bagă, tată, căldură! Moțăim cu toții, ca într-un incubator, cu gurile căscate, nemaiștiind ce haine să dăm jos și pe unde să mai găsim o gură de aer. Dacă nu ați nimerit ziua în care trenul circulă cu căldura pornită, vă dorim mult succes, supraviețuiesc numai cei care au destule haine pe ei. Au fost ierni în care am mers în compartimente în care se forma gheață pe geam. Înăuntru.” (pag. 40)

Iar Bucureștiul? În ciuda inconvenientelor, pare că devine parte din ființa Laviniei Bălulescu, chiar dacă îl critică iar și iar. În caz contrar, nu ar rămâne aici, nu ar continua ”să îl trăiască”, nu ar continua să-i critice hibele, sperând ca, prin revolta sa scrisă, ”să se repare”. În fiecare zi, urmează același ritual, care nu înseamnă deznădejde, ci speranță. Și totul cu zâmbetul pe buze. Lavinia Bălulescu pare să se fi mutat definitiv în orașul cu care are o relație de love-hate (m-am regăsit mult în această relație, în cuvintele ei, în felul în care percep mult. Dar nu suficient, nu în totalitate, relația mea merge mai degrabă spre hate-hate, probabil motivul pentru care nu mă voi împăca niciodată cu orașul, nu mă voi muta niciodată definitiv aici):

”Construiești un milion de Bucureștiuri personale și te oprești când orașul obținut nu mai e un oraș. Când devine (scuzați banalitatea)… acasă.” (pag. 29)

Dincolo de aceste laturi, avem multe alte mici povești, mici tipologii, sfaturi pe care le-am simțit acasă. Autoarea vorbește foarte frumos despre copilărie, despre casă, despre familia ei (citiți, vă rog, ”Tata, supereroul”), despre personajele și evenimentele care i-au definit o copilărie minunată, petrecută departe de marele oraș. Mi-au mers la inimă câteva articole, dar mai ales cele care priveau sfaturile privind lecturile zilnice și tipologiile cititorilor. În acest sens, ”Fiului meu” este articolul cel mai frumos al volumului, un ”sfat” minunat pe care puteți să îl acordați copilului dvs. (născut sau nu), care îi poate influența cu siguranță viitorul:

”Dacă ar fi să îţi dau un singur sfat pe lumea asta, acela ar fi să citeşti. Orice ai decide că vrei să devii, specialist în inginerie genetică sau croitor, scriitor, pompier sau profesor de muzică, nu contează, orice, orice ai ajunge pe lumea asta, trebuie să citeşti. Poate va fi mai greu la început, aşa e uneori cu lucrurile care «trebuie». Dar apoi, crede-mă, apoi nu te vei mai putea opri. Nu contează ce vei citi, literatură SF, clasici ruşi, poezie sau tratate de biologie moleculară. Nu contează unde vei citi. Nu contează cine o să te vadă. Nu contează cum vor arăta cărţile, dacă vor fi din hârtie sau din circuite electronice. Nu contează dacă te vor ajuta să cucereşti fotomodele sau tocilare. Când vei începe să citeşti, nu te vei mai putea opri. Şi, cel mai important: după ce vei începe să citeşti, nu vei mai fi singur niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată.” (pag. 43)

”Terasa Fericirii” înseamnă viață. Înseamnă locuri în care ne regăsim cu toții. Înseamnă experiențe reale, relatate cu talent. Înseamnă că ne putem împăca până și cu locurile pe care nu prea le simpatizăm și pe care le recreăm apoi cu mintea și cu inima noastră, astfel încât să ne fie aproape.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera literară (26 februarie – 4 martie 2018)

Dan Romascanu

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în septembrie 2020

Jovi Ene

Puterea: o carte despre drumul de la victima la lider de succes

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult