Editorial

”Premiile liceenilor se dau pentru literatura însăși” (Radu Vancu, interviu, FILIT 2019)

Ca în fiecare an, cel mai important și mai frumos festival de carte din România se încheie cu acordarea Premiului liceenilor din Iași pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2018. Este un premiu foarte îndrăgit, pentru că liceenii din preajma FILIT sunt extraordinari și oricine a participat la întâlnirile din colegii sau liceele din județul Iași sau la cele ale cluburilor Logos sau Alecart știu sigur acest lucru.

În acest an, romanele nominalizate au fost: 

• Gabriela Adameșteanu – Fontana di Trevi, Editura Polirom
• Florina Ilis – Cartea numerilor, Editura Polirom
• Andreea Răsuceanu – O formă de viață necunoscută, Editura Humanitas
• Bogdan Suceavă – Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi, Editura Polirom
• Radu Vancu – Transparenţă, Editura Humanitas

În urma votului a 19 meritoși elevi de liceu, Premiul liceenilor din Iași pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2018 a fost acordat romanului ”Transparență”, de Radu Vancu. La finalul serii, după un discurs emoționant și sincer al autorului, i-am putut pune acestuia câteva întrebări despre premiul primit de romanul său.

– Cartea ta, ”Transparența”, a câștigat la FILIT, anul acesta Premiul liceenilor pentru cea mai bună carte a anului 2018. Cum ai primit această veste, prin care valoarea cărții tale este recunoscută printr-un premiu al publicului tânăr?

Pentru mine, întâlnirile cu liceeni sunt întotdeauna și cele mai dificile, și cele mai entuziasmante. Pentru că liceeanul sau cititorul foarte tânăr se raportează la literatură cu o încredere aproape mistică, cere literaturii totul, cere literaturii să-l salveze, cere să-i vorbească despre cele esențiale ale umanității și cu liceenii nu poți trișa. Tot timpul când te întâlnești cu ei, îți spun întrebările esențiale: ce rost are literatura, de ce scrii, cum poate literatura să-ți arate drumul, calea, adevărul și viața.

Văd acest premiu tot în acest sens, în al unei receptări a literaturii ca discurs esențial: liceenii nu au jocuri strategice, premiile pentru ei se dau întotdeauna nu pentru contextul din jurul literaturii sau pentru jocul social din jurul acesteia, ci pentru literatura însăși. Din acest motiv m-a bucurat atât de mult, primirea acestui premiu. 

Vreau să-i asigur pe liceeni că înseamnă foarte mult pentru mine premiul lor, înseamnă că literatura mea poate vorbi în mod convingător unor oameni care pun întrebările esențiale și cer de la literatură, maximalist, totul.

– Te-ai întâlnit cumva cu tinerii, cu cei care au citit cartea și apoi au votat-o pentru un premiu atât de important?

Nu, nu m-am întâlnit. O cunoșteam de dinainte pe Ioana Tătărușanu, de la întâlnirile Alecart la care am participat în ultimii ani, și o știam ca fiind un cronicar literar bun. Am descoperit-o recent pe site-ul lui Gelu Diaconu, O mie de semne, cu poezie și proză, amândouă foarte promițătoare, e singura pe care o cunoșteam dinainte, însă nu m-am întâlnit cu ceilalți membri ai juriului, nici nu știu cine au fost. Și, într-un fel, e și mai bine așa pentru că e și mai transparent.

A fost, pur și simplu, un premiu dat de cititori pe care nu-i cunosc, dar care cer totul de la literatură, unui scriitor care, cândva, a cerut totul de la literatură și sper că încă o face.

– Care este părerea ta în privința acestor cluburi extraordinare de lectură a liceenilor din Iași, Logos și Alecart?

Am mai vorbit destul de frecvent despre ele, pentru că mi se pare extraordinar să existe atâția oameni tineri capabili să se adune pentru a căuta împreună frumusețea. Știm propoziția prințului Mîșkin cu frumusețea care va salva lumea, e atât de folosită încât a devenit un clișeu insuportabil. Dar văzându-i pe ei, simți că propoziția aceasta are încă forța aia pe care a avut prima dată în mintea lui Dostoievski sau în mintea prințului Mîșkin: frumusețea are o intensitate care te poate transporta deasupra lumii.

Alecart-ul, Logos-ul, orice adunare de tineri care sunt pasionați de literatură e o adunare care se înalță deasupra lumii, e, cum se spune în Evanghelie, ”când doi vor vorbi despre mine, eu voi fi alături de ei”. Așa e și cu acești tineri, când ei se întâlnesc și vorbesc de literatură, toți zeii literaturii sunt cu ei.

– Cum vezi calea romanului ”Transparența”? A primit un premiu la FILIT, a mai primit și altele. 

Eu sunt un om foarte neglijent cu soarta cărților mele; ele, dacă au avut un destin, l-au avut în măsura în care au fost norocoase, nu am făcut absolut nimic pentru ele. Iar ”Transparența” e una dintre cărțile mele norocoase, a primit premii, iar la Iași e al doilea premiu, în luna mai primind Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un premiu important, dat dincolo de coteriile și strategiile lumii literare, pe care le cunoaștem cu toții. E o carte norocoasă, o carte iubită, care a avut succes și de public, și la critică, și, iată, și la liceeni. E o carte față de care mă simt dator, mi-a adus multă bucurie.

Eu nu sunt sigur că sunt un prozator, sunt un poet care n-a mai reușit să scrie poezie la un moment dat și care a zis să încerce să scrie proză. Dacă tot am încercat, am zis să fac un roman maximalist, precum poezie, pentru că poezia este, pentru mine, unul dintre genurile maximaliste: ori cerem totul de la literatură, ori nu cerem nimic, nu merge cu jumătăți de măsuri. Și am încercat și în proză la fel, să scriu un roman maximalist, care să ceară de la literatură totul.

Dacă ”Transparența” a avut destinul ăsta norocos și a câștigat încrederea unor oameni, unii din ei foarte tineri, îmi zic că poate merită să încerc și în continuare cu proza și probabil voi mai scrie un roman.

– L-ai început?

E mult spus ”l-am început”. E altfel decât la ”Transparența”, pentru că atunci când am început acest roman nu am știut nimic despre ce o să fie, n-aveam nicio reprezentare, pur și simplu era disperarea unui om care nu mai putea scrie poezie. Și atunci am început să lucrez în word la un roman. Pe măsură ce am scris și am trecut de pagina 100, 150, am început să înțeleg ce am de făcut. Iar la jumătatea acestuia, am știut până și cum se va termina. 

Acum, cu acest roman, din care am scris vreo trei pagini (deci eu vorbesc despre un copac când nu este nici măcar în stadiul de ghindă), am o idee destul de clară în cap despre el: știu cine va fi personajul, ce fel de voce va avea, cum trebuie să fie cartea și, în ansamblu, care va fi arhitectura ei. Nu vreau să vorbesc despre asta acum, nu știu dacă pe parcurs se va schimba, e foarte probabil să apară lucruri care să mă devieze, dar e o meserie foarte frumoasă și asta, de prozator, e cu totul altfel decât cea de poet. La cea de poet, lucrez mereu pe vârfuri de tensiune, la cea de proză trebuie să știi să le alternezi, e cu totul altă meserie. Dar, în orice caz, voi continua să scriu, probabil, în continuare, roman.

Mulțumesc și felicitări, Radu Vancu!

(Sursă fotografie: pagina de Facebook FILIT Iași)

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (18 – 24 mai 2015)

Jovi Ene

Raging Bull (1980)

Jovi Ene

Povești despre nebunia obișnuită, de Charles Bukowski

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult