Carti Memorii jurnale

”Biografiile romanțate” ale lui Brâncuși, Caragiale și Enescu. Autori: Moni Stănilă, Bogdan-Alexandru Stănescu, Dan Coman

”Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă
Editura Polirom, Colecția Biografii romanțate, Iași 2019

Chiar dacă multe din operele sale fundamentale își au izvorul din imaginile și trăirile din copilărie și din adolescență, chiar dacă și-a dorit mereu să lase moștenire ceva însemnat poporului român (lucru realizat în mare măsură prin ansamblul de la Târgu Jiu), Constantin Brâncuși s-a distanțat cumva de țara sa.  Nu spun ca o antiteză la ceea ce a făcut și la ceea ce a scris Moni Stănilă în această ”biografie romanțată”, ci doar ca un sentiment al faptului că el s-a crezut mai mereu un artist universal, dar și al ”calității” sale de a fi controversat, atât în ceea ce privește atât opera, cât și viața și alegerile făcute în timpul acesteia. Este o simplă opinie, desigur.

Totuși, această biografie a lui ni-l înfățișează într-o permanentă pendulare între trecut și prezent, între copilăria și satul pe care le divinizează și încercările de a recrea cumva trecutul în sculptura pe care o lucrează zilnic. Toate realizările sale, dar și toate eșecurile în artă, sunt tot timpul puse în legătură cu înțelegerea naturii în ansamblu, a naturii umane în particular, cu înțelegerea felului în care lucrurile au fost create. Cu alte cuvinte, Brâncuși s-a aflat permanent foarte aproape de perfecțiune, de Dumnezeu, prin creațiile sale. Sau i-a exagerat cumva Moni Stănilă această latură, făcându-l prea prețios, prea filosof?

”Și începe să lucreze. E singurul mod în care poate scăpa de griji. Și nu doar de griji. Scapă de el. Când lucrează, dispare, nu mai există el cu grijile lui, există doar lucrurile care îi ies din mâini. Nici nu se poate face artă altfel, și-a spus întotdeauna. Prietenii lui scriitori susțineau că în scris e invers, te adâncești tot mai mult în tine, sapi unde nici nu crezi că e pământ. Altfel n-ai cum. Însă sculptura e altceva. Cu cât te adâncești mai mult, cu atât mai tare uiți de tine. E o formă de rugăciune. O putere de a-ți anula propriul eu, cel care te roade, te macină, te umple de frici. Și câtă vreme e în stare să lucreze, Brâncuși se consideră privilegiat. El crede cu toată tăria că abia atunci când se dă pe el deoparte se poate conecta la tot ceea ce contează. Golirea de sinele său încărcat e necesară ca să poată crea.” (pag. 137-138)

În multe momente însă, Brâncuși este cel care preia frâiele biografiei și își dezvăluie ambițiile, dorințele și visurile, aducându-ne mai aproape de felul în care și-a trăit în mod concret viața, mai ales în  perioada boemă a Parisului, în care se amestecau într-un cocktail periculos nopțile de lucru cu cele de plăcere, zilele de sculptat cu cele în care numeroșii prieteni celebri îi vizitau atelierul. Mereu, între muncă și tendința de a se înconjura de oameni cu care să împărtășească anumite valori, fie ele artistice sau simpli tovarăși cu care să mănânce o găină pe jar.

Volumul ”Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” îmi dovedește că, atunci când treci dincolo de biografia clasică și încerci să faci una romanțată, nu e ușor să te apropii de un geniu încrâncenat și îndărătnic, care a știut ce vrea de la viață, dar s-a exteriorizat rareori.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.


”Caragiale. Scrisoarea pierdută”, de Bogdan-Alexandru Stănescu
Editura Polirom, Colecția Biografii romanțate, Iași 2019

Din cele trei cărți pe care vi le prezint în acest articol, cea despre Caragiale se apropie, cred eu, cel mai mult de spiritul personalității culturale pe care o are în centru, dar este, în același timp, și cea mai valoroasă din punct de vedere literar. Bogdan-Alexandru Stănescu vine cu o improvizație, lăsându-i aproape în totalitate inițiativa chiar lui Caragiale prin intermediul unei scrisori imaginare pe care acesta i-a adresat-o, în ajunul morții sale, lui Paul Zarifopol în 1912, adusă la suprafață o sută de ani mai târziu.

”Ceea ce urmează este chiar scrisoarea lui Caragiale, așa cum am primit-o, având doar câteva adnotări necesare înțelegerii unor aluzii sau trimiteri la diverse persoane, inaccesibile cititorului de astăzi.” (pag. 18)

Marele dramaturg preia această sarcină, în acea scrisoare-gigant, și o achită în stilu-i caracteristic, plângându-și cumva bătrânețile (se află, după cum știm, la Berlin, unde își trăiește zilele între știrile din țară, pasiunea pentru bere și cea pentru femei, chiar căsătorit fiind) și povestindu-și viața, care nu a fost nicicând ușoară, ci a pendulat permanent între fericiri și necazuri, între succese și falimente, între piese de teatru lăudate de toată lumea și respingeri sau critici.

Am avut senzația că, prin această scrisoare, am reușit să îl descopăr pe adevăratul Caragiale, care nu a fost nicicând o persoană comodă pentru cei din jur, ba chiar mi s-a părut ranchiunos și conflictual (deși el nu recunoaște asta). De-a lungul timpului, dincolo de realizările sale, a fost mereu pus pe harță și asta se vede din relatarea sinceră a lui BAS: nu îi place aproape deloc pe junimiști, este deseori dezamăgit de Titu Maiorescu, are conflicte deschise cu Eminescu sau cu Alecsandri (să nu mai vorbim de Macedonski, care i se pare complet defazat), nici cu Creangă nu este prea amabil. Și el își recunoaște mereu tarele, pasiunile, dezacordurile și diferendele.

”Dacă n-am putut suporta ceva-n viață, apăi alea au fost dulcegăriile literare.” (pag. 159)

Caragiale este, așadar, prototipul românului adevărat, cel care are ca pasiuni declarate politica de salon, berea, comentariile acide la adresa compatrioților, pe care îi critică ori de câte ori are ocazia și femeile frumoase (Veronica Micle, Cella Delavrancea – aceste două nume vă spun ceva?). Este, de asemenea, mereu întreprinzător, dar care nu reușește în niciuna din afacerile sale, este dornic de ceartă și de o băutură bună, poznaș, dar și iute la mânie. În plus, este singurul scriitor care poate scrie despre toate aceste caracteristici pe pagina albă de hârtie, într-un stil direct, adeseori criticat tocmai pentru că este sincer cu tarele poporului român. Iar acest stil, această vorbă este readusă în prim plan prin acest roman epistolar meritoriu oferit de Bogdan-Alexandru Stănescu, care ne face să ne îndrăgostim, a nu știu câta oară, de Caragiale.

”Caragiale care scrie e, cum bine știi, omul năpăstuit de o frică atroce-n fața paginii albe, legat în chingile unei sintaxe pe care doar o mână de oameni din țara asta știu s-o folosească, blestemat cu negre melancolii și insomnii. Caragiale nu e nici spontan, nici genial ca Eminescu, ci e un truditor cu ureche fină. Iar așa ceva n-a fost iubit niciodată pe plaiurile daco-romane, unde ne place imaginea geniului prin care curje esența de muză așa cum picură gospodina esență de vanilie-n cofeturi.” (pag. 50-51)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.


”Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman
Editura Polirom, Colecția Biografii romanțate, Iași 2019

George Enescu a fost un muncitor, a fost un geniu încă din copilărie și și-a trăit toată viața pentru muzică, neexistând prea multe momente controversate pe care să le fi trăit sau să le fi provocat. Poate că acesta este motivul pentru care ”biografia sa romanțată”, creată de Dan Coman, este destul de rece, plină de date și de momente concrete, de exemple de creații personale sau de creații ale altor compozitori pe care Enescu le-a cântat sau de care era încântat, este mai degrabă o biografie clasică pe scurt, prea puțin ”romanțată” (de altfel, într-o dedicație pe care mi-a făcut-o autorul pe acest volum, el se declara mai puțin mulțumit de ceea ce a scris).

Enescu a muncit toată viața pentru ceea ce reprezintă el peste ani și aceasta se observă foarte clar din acest volum: a fost o speranță a familiei și a fost supra-protejat (lucru de înțeles, pentru că a fost al douăsprezecelea copil al familiei, primii 11 murind la vârste fragede); vioara primită din copilărie i-a transformat cumva lumea pentru totdeauna, l-au transformat într-un virtuoz, apoi într-un compozitor ambițios, care a vrut mereu să inoveze, să aducă uneori folclorul în muzica simfonică; a ajuns de tânăr la Viena, apoi la Paris, unde a avut profesori și colegi extraordinari, într-o epocă în care sălile erau arhipline cu public cunoscător; a pendulat apoi permanent între Paris și România, petrecându-și timpul între sălile de concerte ale lumii, în care cânta muzica proprie sau a altora, și zile și nopți de singurătate, în care încerca să compună simfonia sau opera perfectă.

”Într-o seară și-a luat vioara în brațe și s-a întins cu ea în pat. Da, îi datora enorm – ea l-a dus la Viena și ea l-a adus la Paris –, în plus, îi oferise posibilitatea de a deveni independent, de a trăi numai din muzică – dar nu din muzica lui. Muzica lui trebuia să mai aștepte. Se născuse visător (ceea ce, și-a amintit zâmbind, pentru tatăl său era sinonim cu leneș) și a trebuit permanent să se împingă de la spate, să folosească arcușul pe post de cravașă – n-a avut de ales. Hazardul? Voința de nezdruncinat a lui Costache? Satul acela de la capătul lumii în care n-a avut ocazia să asculte altceva decât vioara? Nu mai conta. Va trebui să cânte în continuare, să bată lumea în lung și lat, un virtuoz, un violonist de excepție, în vreme ce muzica lui va trebui să mai aștepte. S-a ridicat și a pus vioara în cutie ei. Un mort lucios în sicriașul său. Ești foarte frumoasă, prietenă, a șoptit aplecat deasupra cutiei, ești foarte delicată, dar ești prea mică!” (pag. 163)

Cum spuneam, Enescu nu oferă autorului prea multe prilejuri de explozie, de emoție, chiar de controverse și, tocmai de aceea, volumul nu este deloc spectaculos, ci mai degrabă neutru, cu descrieri reci și impersonale. Totuși, ”Enescu. Caiete de repetiție” reprezintă un exemplu binevenit de carte prin care cititorii pot descoperi o personalitate culturală deosebită, mai ales dacă nu știau suficiente lucruri despre el și opera sa.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro)

Articole similare

Eu sunt fiica lui Rembrandt, de Lynn Cullen

Mihaela

Top 5 filme văzute pe Netflix în aprilie 2019

Jovi Ene

Concurs: Câștigă una dintre cele trei cărți de la Editura Polirom! – ÎNCHEIAT!

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult