Carti Eseuri

10 sfaturi pentru creștinii adevărați, din ”Nici toate ale popii”, de Wilhelm Tauwinkl

”Nici toate ale popii. Religia fără stres”, de Wilhelm Tauwinkl
Editura Humanitas, București, 2019

Pentru unii cititori ai acestei cărți sau pentru unii așa-zis creștini, Wilhelm Tauwinkl are un mare defect: nu este creștin-ortodox, așadar nu urmează și ”nu crede” în aceleași lucruri și datini bisericești. Pentru cei deschiși la minte însă, putem considera că, dacă religia ar fi predată în școli după ceea ce el crede și mai cu seamă după acest volum al său, creștinismul românesc și națiunea română în ansamblu ar mai avea o șansă. Așa cum ar fi o idee să existe asemenea capitole deschise și tolerante și în dogmatica ortodoxă, pe care am studiat-o cu atenție acum vreo 15-20 de ani, dar am găsit-o închistată și distantă față de orice altă componentă creștină.

Wilhelm Tauwinkl ne propune, în acest volum, câteva discuții asupra unor lecții importante, pertinente, inteligente, dar pe înțelesul tuturor, lecții care privesc unele dintre cele mai importante aspecte ale creștinismului, plecând de la ceea ce este Biblia până la aspecte concrete ale cultului, Bisericii, eticii, rugăciunii, criticând acolo unde e necesar, glumind acolo unde este permis, fiind pe rând înțelegător sau critic, unde este obligatoriu.  Pentru că mi s-a părut mai oportun, mai ales că volumul dezbate felul în care trebuie cu adevărat să crezi, nu să epatezi, nu să profiți de pe urma religiei, am ales 10 sfaturi importante despre cum să fii un creștin adevărat, cum să îți dai seama că ai făcut greșeli în privința atitudinii tale în privința credinței:

1. Religia nu trebuie să urmărească câștiguri financiare

Autorul cărții dă numeroase exemple cu privire la această recomandare. Ea nu trebuie înțeleasă că preoții și Biserica în general nu pot avea beneficii financiare, că aceștia nu pot solicita donații, fie pentru reconstrucția unor locașuri de cult, fie pentru oficierea unor sacramente, cum ar fi căsătoria sau botezul (atenție, DONAȚII!), dar nu pot condiționa sau nu pot obliga enoriașii ”să cotizeze”, să plătească serviciile religioase, care sunt gratuite prin voința Domnului, prin prescripțiile lui Iisus din Noul Testament. Slujitorii Domnului, preoții, episcopii etc., trebuie să se gândească întotdeauna la binele enoriașilor, iar o condiționare a obținerii acestui bine înseamnă că acei slujitori nu sunt cu adevărat credincioși. 

În plus, dacă pretinzi bani sau oferi bani pentru binefaceri duhovnicești, nu respecți regulile Bisericii și săvârșești ceea ce se numește o simonie (de la un personaj numit Simon, care a vrut să cumpere puterea apostolilor).

2. Fiecare creștin trebuie să citească, cap-coadă, Biblia

Este doar un mit că Biblia este complicată, că este greu de înțeles, că unui om simplu îi este dificil să o parcurgă. Să nu uităm că, potrivit tradiției creștine, Vechiul și Noul Testament sunt Cuvântul Domnului, sunt texte pe care Dumnezeu, o ființă aflată deasupra tuturor lucrurilor, le-a transmis, pentru a fi cunoscute mai ușor, în limbajul omului obișnuit. 

”Orice creștin (sau orice om interesat de cultură) ar trebui să citească toată Biblia, de la cap la coadă, măcar o dată în viață. E o călătorie spirituală mult mai interesantă, mai frumoasă și mai utilă decât un pelerinaj propriu-zis.” (pag. 54)

3. Biblia nu trebuie luată mot à mot, literal

Wilhelm Tauwinkl dezbate pe larg ce înseamnă și, mai ales, ce nu înseamnă Biblia. Biblia nu este un tratat de științele naturii (și, este important, Biblia nu contrazice deloc teoriile științifice privind evoluția, deși manualele de religie înfățișează creaționismul și evoluționismul drept teorii complet diferite), nu este o carte de istorie, nu este o carte care prezice viitorul. Nu trebuia luată literal, așa cum a făcut-o, în mod amuzant și jurnalistic desigur, A.J. Jacobs în ”Anul în care am trăit după Biblie”. Așadar, Biblia trebui luată ca o colecție de cuvântări și învățături transmise de Dumnezeu, cu epitetele, metaforele și alegoriile specifice timpului în care a fost scrisă.

4. Respectați cele 10 porunci!

Dar nu poruncile luate literal (din nou), pentru că ele au fost scrise avându-se în vedere realitățile acelor timpuri. Adaptate timpurilor moderne, se pot aduce unele completări și modificări: idolatria nu mai înseamnă neapărat ”chip cioplit”, ci acele caracteristici ale modernității care au luat locul zeilor, precum banul, puterea, munca, imaginea de sine, succesul în carieră, chiar și rețelele de socializare; ”să nu ucizi” înseamnă nu numai omucidere, ci și a determina pe cineva să facă un rău, inclusiv pe tine însuți (așadar, fără alcool sau droguri!), sau nerespectarea regulilor de circulație, care pot duce la pereclitarea vieții celor din jur; ”să nu furi” înseamnă inclusiv plagiatul; ”să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” – aici ar trebui să avem o discuție luuungă, despre invidia celor mai mulți dintre cei care se consideră creștini, despre bârfă, despre trufie, lene, lăcomie, despre una dintre cele mai puțin respectate porunci.

5. Respectați poruncile sub-înțelese: luptați-vă împotriva corupției, împotriva religiei ca afacere, împotriva intereselor personale!

Deși nu sunt prevăzute expres, sunt lucruri care se subînțeleg, sunt lucruri împotriva cărora Isus Cristos se luptă și are cuvântări în Evanghelii. Este mereu vehement împotriva corupției (a se vedea Matei, Marcu și Luca); ”a răsturnat mesele zarafilor și scaunele vânzătorilor de porumbei”, adică împotriva celor care au transformat religia într-o afacere.

La fel, cu referire la prezent, ar trebui să facem referire la locurile de pelerinaj creștine, iar eu aș putea să menționez numai Arsenie Boca sau Sf. Parascheva:

”Să ne gândim numai că, și astăzi, multe locuri de pelerinaj creștine, sunt parazitate de adevărate afaceri care funcționează la limita legii. Dar în primul rând e imoral să speculezi disperarea unor oameni grav bolavi, amăgindu-i că poate se vor vindeca printr-un pelerinaj într-un anumit loc, organizat de o anumită agenție de pelerinaje…” (pag. 184)

6. Rugați-vă, dar nu pentru împliniri materiale, ci pentru credință!

Din punct de vedere creștin, rugăciunea este un mod de a păstra o relație personală cu Dumnezeu, în primul rând. Desigur, poți să ceri și ceva, în subsidiar, dar se poate discuta, din punct de vedere teologic, dacă această cerință are sens, de vreme ce D-zeu este veșnic, planul său cu omenirea este veșnic, rugăciunea poate fi considerată o formă de cerșeală etc. etc. Apoi, rugăciunea pentru iertare, pentru credință, este credibilă, dar ea trebuie făcută cât mai concret, cât mai scurt, fără să fie nevoie de complexitate sau de rugăciuni obligatorii. În plus, trebuie avute în vedere următoarele:

”Ce sens are oare rugăciunea pentru un loc de muncă mai bun? Cel care rostește o astfel de rugăciune egoistă speră că, dacă a aprins o lumânare în cinstea lui, Dumnezeu îi va oferi lui ce și-a dorit, și nu altcuiva, care poate e mai bine pregătit sau are mai multă nevoie. A face acest lucru echivalează cu încercarea de mântuire a lui Dumnezeu, ca și cum El, o Ființă desăvârșită, ar putea fi manipulat sau corupt, luând partea cuiva în detrimentul altora.” (pag. 195)

7. Nu contează cum se scrie Iisus/Isus Christos/Hristos/Cristos, contează în ceea ce crezi

De-a lungul timpul, așadar și în prezent, numele sub care este scris Isus Cristos (aleg și eu, de data aceasta, forma aleasă de autorul cărții) a variat, atât din funcție a ramurii creștinismului, cât și în interiorul acestei forme. În acest volum, sunt descrise toate formele: Iisus Hristos (ortodocși), Isus Hrisos (greco-catolici și protestanți), Isus Cristos (romano-catolici), dar se spune, pe drept temei, că ”n-ar trebui să fie nici o problemă ca fiecare să scrie acest nume după cum preferă”, pentru că, până la urmă, e o traducere din aramaică (unde pe Isus îl chema Yeșua), ebraică (Yehoșua) sau greacă veche (Iesous Christos). Discuția este lungă și complexă, dar este important de reținut pentru un creștin, indiferent de confesione, că Mântuitorul din Noul Testament este același pentru toată lumea, indiferent de numele sub care îl scrie și, în plus, nu există (!!!) nicio limbă în care Isus ar însemna ”măgar”, așa cum cred unii.

8. Datinile folclorice (”de la bătrâni”) sau obiceiul locului nu reprezintă credință propriu-zisă

Isus Cristos a fost destul de sceptic în privința datinilor, într-un text din Evanghelia după Marcu. ”Isus le reproșa că lasă deoparte lucrurile esențiale, ca să se lege de amănunte.” Și asta se vede mai ales la înmormântări, unde bătrânii aduc, cred ei, datini obligatorii pentru a fi cu adevărat credincios, de la găleți la prosoape, de la donații obligatorii până la un fel de anatemă socială, o afurisenie comunitară: ”nu faci cum se cuvine, nu ții tradiția, nu ești credincios, mortul nu se va odihni”. Nu, nu există alte tradiții decât cele scrise în Biblie, nu există altă credință decât cea în Dumnezeu, orice altele sunt adăugiri de sorginte oarecum păgână. Pentru că Tradiție nu înseamnă ”de la bătrâni”, ci transmiterea vie a credinței din generație în generație.

9. Nu vă speriați de numărul 666, renunțați la superstiții și horoscoape!

Unii creștini, fără să aprofundeze deloc învățătura creștină, au o oroare față de numărul 666, așa cum mulți alții se sperie de pisici negre sau de ceea ce le spune horoscopul. Toți aceștia înțeleg greșit credința. În primul rând, acel număr 666 din Apocalipsă nu se referă la diavol, ci la Nero, explicația fiind simplă, întrucât, în timpul în care a fost scrisă Apocalipsa, numerele înseamnau litere (ebraice) corespunzătoare lui Neron Qesar, prigonitorul creștinilor. Deci nicio treabă cu diavolul (sau cu buletinele, pașapoartele, codurile de bare din România). În privința superstițiilor și horoscoapelor, în al doilea rând, Wilhelm Tauwinkl face o nouă precizare de bun simț:

”Un creștin care are încredere că numai Dumnezeu îi călăuzește viața n-are nevoie să încerce să-și ghicească viitorul sau să-și influențeze soarta recurgând la metode oculte.” (pag. 174)

10. Fiți buni, fiți milostivi, fiți iubitori, dar feriți-vă să vă lăudați cu asta!

De multe ori, sunt de acord cu precizarea că cei mai buni creștini sunt budiștii și șintoiștii sau sunt ateii. Cunosc astfel de oameni care sunt mai buni, mai milostivi, mai iubitori față de apropiați decât creștinii. În acest volum, fără a se oferi o contrabalansare, ci doar câteva exemplificări sunt oferite astfel de cazuri. Unul este al așa-zisei ”bune creștine” care oferă pomană, dar nu și vecinei sale: ”Vecinei de la etaj nu-i duc pomană, că nici ea nu mi-a adus vreodată”. Este această persoană un bun creștin? Iubirea față de aproape unde este? 

Așa cum spuneam, având în vedere aceste ”sfaturi”, dar nu numai, volumul lui Wilhelm Tauwinkl este o carte mai mult pentru creștini, care ar trebui să-și înțeleagă credința cu alți ochi și să se schimbe, dacă e cazul. Și este, în cele mai multe cazuri, pentru că cei mai mulți dintre creștini sunt distanți față de credința adevărată, înțelegând să respecte din aceasta numai anumite obiceiuri (unele de sorgintă păgână, nereglementate sau prost înțelese), să fie făloși în legătură cu ceea ce fac, în loc să fie preocupați de ceea ce simt în legătură cu Dumnezeu, în intimitatea lor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas.

(Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, Afhbr.org)

Articole similare

Weekend gratis, de Dorina Georgescu

Jovi Ene

Top 5 cărți la Gaudeamus 2017: Humanitas, Humanitas Fiction și Humanitas Junior

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (5 – 11 martie 2018)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult