Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (24 – 30 octombrie 2014)

rl-headerÎn această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Cultura.

România literară”, nr. 43/17 octombrie 2014. Despre romanul ”Urma” al lui Adrian Alui Gheorghe scrie Sorin Lavric (recenzia noastră a apărut anul trecut pe Filme-cărți.ro): ”Scrisă cu trepidația unui artist care are simț scenic, Urma este mai curând o piesă de teatru decât un roman. Adrian Alui Gheorghe are nerv dramatic, personajele sunt vii, puternic conturate. Dacă dai la o parte pojghița de comedie groasă, ivită din întretăierea unor situații descreierate prin amuzamentul nebun pe care îl iscă în cititor, rămâi cu o viziune metafizică. În fața minunii, rațiunea ori abdică, ori înnebunește, de aceea enigma universului închis din romanul lui Adrian Alui Gheorghe își găsește o fericită ilustrare în ideea urmelor de la Aiud. Autorul merită invidiat pentru ideea din care și-a extras intriga.”

Un minidosar despre Patrick Modiano, câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2014. Rețin, pentru început, câteva dintre reacțiile internaționale. Jean d’Omersson: ”Mă bucur pentru acest Nobel francez care vine după acela al lui Le Clezio. Modiano îmi este prieten și e un mare scriitor. Literatura franceză n-a murit! După moda noului roman, care m-a amuzat, dar care era o glumă, am revenit la o literatură în genul clasicilor, care se poate citi, care place și care este încântător de franțuzească.” Deutsche Welle: ”Când Modiano s-a însurat cu Dominique Zehrfuss în 1970, singura persoană care avea o cameră de filmat a uitat filmul. Singura lor fotografie de nuntă este din spate și-i surprinde sub o umbrelă. Povestea asta a fost văzută ca un simbol al felului în care scriitorul, care rareori acordă interviuri, și-a trăit viața publică.”

Un articol pertinent despre același câștigător al premiului Nobel scrie Alexandru Matei, care concluzionează: ”Oare nu merita Mircea Cărtărescu Nobelul, mai degrabă decât Patrick Modiano? Și explicația: literatura cărtăresciană este mai elaborată, mai ”grea”, mai bogată decât cea a francezului. Pe scurt: Cărtărescu este mai ”estetic” decât Modiano. Așa, și? Atunci ar trebui ca cel puțin cinci-șase scriitori francezi să se considere nedreptățiți, cel puțin la fel de mult ca autorul Orbitorului. Or, Nobelul este un premiu mondial. E firesc ca ceea ce recompensează el să aibă o miză în contextul globalizării culturale. O miză pe care literatura română scrisă în România mă tem că încă nu o are. Dar pot fi contrazis oricând.”

suplimentul-de-culturaSuplimentul de cultură”, nr. 455/11-17 octombrie 2014. Desigur, demne de a fi menționate sunt ”Amintirile din Țara FILIT”, iar printre autori Eli Bădică, Florin Iorga, Cristian Teodorescu și… subsemnatul. Iată ce spune Andrei Crăciun: ”E bine sa fii ziarist la un festival de literatura si traduceri. Scriitorii te primesc totusi in lumea lor, iti ingaduie sa le stai alaturi la masa si la atelierele unde lucreaza dupa program, chiar si pana la ivirea zorilor. Poti sa ii vezi comitand miscari de dans, latino, cum doar la Havana ai mai vazut, poti sa vezi autori intrecandu-se in flotari sau in traditionalul skandenberg. Poti sa vezi chiar si scriitori imperturbabili, aidoma calugarilor budisti, scriind in timp ce fratii lor alearga, alearga, alearga, intr-un maraton al ficatului si al mintii, printre sticle goale si utopii. Poti sa auzi tasnind in noapte versuri care nu stii daca vor cunoaste vreodata volumul. Cand esti ziarist, ii spuneam poetului, cel mai frumos e ca poti sa treci nonsalant prin toate culisele. Stai in societatea editorilor, a traducatorilor, a scriitorilor, a oficialitatilor, dar si in cea a voluntarilor, a celorlalti ziaristi, a corectorilor. Fiind reporter, n-am evitat-o nici pe aceea a boschetarilor. Si ce povesti cunosc toti – toti! – acesti oameni!”

Ioan Stoleru concluzionează despre FILIT Iași: ”Mi-ar fi placut ca FILIT sa se petreaca si pe vremea studentiei mele, pentru ca e unul dintre evenimentele care reusesc sa mai anime orasul asta aproape mort. Si-ar fi bine sa devina traditie si sa se mai petreaca multi ani de-acum incolo. E unul dintre pasii, inca multi, pe care trebuie sa-i faca Iasiul pentru a nu mai fi doar un simplu oras de tranzit pentru atatia tineri care vin aici sa faca facultatea, apoi pleaca la Bucuresti sau in afara.”

Florin Ghețău, înlocuitorul lui Alex, scrie despre Moaștele Sf. Parascheva și ajunge la aceeași concluzie cu a mea: ”De ce nu vin politicienii la Mitropolia din Iasi pentru a se inchina la moaste in restul anului? Sau macar la inceputul lunii octombrie, inaintea scoaterii moastelor din Catedrala? As vrea sa vad un om politic care face asta si care in acelasi timp isi recunoaste fatarnicia din anii trecuti, cand se afisa in multime doar cu gandul la voturi.”

Despre ”filmul” Terapie pentru crimă, scrie Iulia Blaga: ”Terapie pentru crimabate orice Barna sau Nichitus – desi, trebuie sa spun, n-am vazut toate filmele romanesti proaste din ultimii ani. De fapt, nici nu stiu ce e de scris despre filmul asta. Ar fi prea putin sa zici ca n-are poveste, n-are regie, imagine sau interpretari. E facut din convingerea ca, daca ai o camera si filmezi cu ea niste dialoguri pe care le-ai scris si pe care le-ai repetat cu niste interpreti, automat vei obtine un film. Nu e nici macar un film prost, e dincolo de cinema, e dintr-o zona in care nu exista decat ambitia – laudabila, in fond – a unui om care, desi nu e regizor, si-a propus sa-si realizeze visul pe cheltuiala proprie si a reusit.”

RevistaCulturaCultura”, nr. 36 (487)/2 octombrie 2014. O dezbatere interesantă a fost organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, cu titlul ”România în al Doilea Război Mondial”. Despre aceasta scrie Oana Purice: ”Respectând tipicul, după scurta introducere a lui Alin Mureşan, preşedintele Centrului de Studii în Istorie Contemporană, Sorin Lavric a lansat prima întrebare, care viza posibilitatea clasei politice româneşti din epocă de a împiedica restrângerea graniţelor ţării în 1940 şi dispariţia României Mari, proaspăt realizate. Primul care a luat cuvântul a fost Filip-Lucian Iorga. Deşi clasa politică a momentului nu ar fi avut posibilitatea să împiedice evenimentele din 1940, crede Filip-Lucian Iorga, ea nu trebuie exonerată de răspunderea pe care atunci putea să şi-o fi exercitat până la capăt. Cercetătorul completează spunând că tradiţia comportamentului deseori pasiv al clasei politice româneşti se regăseşte şi în Interbelic, România Mare fiind „făcută cadou” românilor de către mişcările internaţionale de după Primul Război Mondial. Fără a pronunţa acuzaţii, ci doar făcând o observaţie întemeiată pe studiile consultate, Filip-Lucian Iorga adaugă ideea că puţini politicieni s-au pronunţat în acea vreme împotriva „rapturilor teritoriale”.”

Despre falsificarea istoriei în manualele românești, scrie Corneliu Riegler: ”Romanitatea/ latinitatea stau în origine şi relatinizare prin intermediul francezei, mai cu seamă în secolul XIX. Ca latini ortodocşi, valahii şi muntenii foloseau în Evul Mediu limba slavă ca limbă de cancelarie şi de oficiere a slujbei în biserici, deci limba slavă şi paleografia slavă sau româno-chirilică, în vreme ce vecinii unguri, fino-ugrici catolici, utilizau limba şi scrierea latină. Se va scrie cu alfabet latin abia în secolul XIX, după reforma ortografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860). Majoritatea românilor încă mai cred că documentele lui Ştefan cel Mare (1457-1504), spre exemplu, sunt scrise cu alfabet latin şi în limba română.”

Este Panait Istrati un învins?, se întreabă Felicia Muntean. Parcă nu ne vine să spunem da, mai ales după ce aflăm cât de bine era privit în epocă: ”Ernest Hemingway spunea după ce Panait a fost pãrăsit de prietenii lui francezi: „Îl cunosc şi-l iubesc pe Panait Istrati….. eu nu pot să-l condamn….. deoarece Istrati nu făcea altceva decât să lase să vorbească conştiinţa sa, neputând să ascundă anumite decepţii ale sale…. E un poet  înnăscut, îndrăgostit din tot sufletul de lucrurile cele mai simple – aventura, prietenia, revolta, carnea, sângele – incapabil de un raţionament teoretic şi în consecinţă incapabil să cadă în capcana unui sofism….. sunt convins ca Istrati a rămas până la sfârşitul vieţii sale acelaşi îndrãgostit al omului, al libertăţii sale”. Într-adevăr, se poate vorbi la Panait de un instinct al libertăţii, a vagabondat  din Brăila sa până în Egipt sau Damasc, în Munţii Elveţiei, pe Volga şi în Siberia, în Grecia – căutând urmele tatălui său, kefalonitul contrabandist, Gherasim, pe care nu l-a cunoscut.”

Constantin Coroiu se frământă cu privire la posteritatea lui M. Sadoveanu, mai ales dacă avem în vedere pasajele/cărțile aflate în programa școlară: ”Am afirmat că antologia „la zi“, cum o recomandă Marius Chivu, este şi polemică. Sensul ei polemic e potenţat de eseist în „Mai multe note asupra ediţiei“, criticul vizând şcoala şi „selecţia curiculară extrem de redusă (Hanu Ancuţei şi Baltagul, de pildă) care a provocat în timp o saturaţie de receptor, atât din partea elevilor, cât mai ales din partea profesorilor“. Eseistul detectează şi un „efect pervers“ al raportării la creaţia lui Sadoveanu, care „cu cât a scris mai mult, cu atât a rămas mai necitit“. Observaţiile sale sunt cum nu se poate mai pertinente: „Nu ştim exact în ce măsură, dar funcţionează foarte bine principiul că nu e nevoie să fi citit prea multe dintr-un scriitor dacă îi cunoşti una-două capodopere. Sigur nu e obligatoriu să citeşti chiar toată opera autorului respectiv, mai ales dacă acesta a scris foarte mult, dar, oare, cât am citit/mai citim noi astăzi din Sadoveanu? Prezenţa în manual a celor două-trei opere a făcut ca multe dintre titlurile importante ale lui Sadoveanu, cel puţin la fel de reuşite artistic, să rămână foarte puţin cunoscute sau chiar străine. În loc să incite şi să fascineze prin varietatea tratării temelor şi prin evoluţia, singulară şi interesantă, a concepţiei artistice, s-a creat, dimpotrivă, impresia unei opere sadoveniene monotone şi plictisitoare“.”

Cultura”, nr. 37 (488)/9 octombrie 2014. Îmi plac articolele lui Corneliu Riegler despre istoria predată în școli, păcat că acestea nu sunt citite (probabil) de cei care coordonează programele școlare, dar și de profesorii de istorie. În această săptămână, vorbește despre ”Istoria românilor – între descentralizare și desființare”: ”Numărul de ore alocat istoriei, în general, şi istoriei naţionale, în particular, în planul de învăţământ din România s-a modificat radical. De la un studiu al istoriei naţionale pe parcursul a trei ani, câte două ore pe săptãmână în fiecare an, în planul de învăţământ din 1989, s-a ajuns, în 2013, la un studiu de un an, o oră pe sãptămână sau două de istorie „integrată“. La profilul real, istoria de clasa a XII-a (aşa-zisa istorie a românilor „integrată“) este studiată „la paritate“ cu istoria holocaustului, într-o oră pe săptămână. La istoria universală, Revoluţia Franceză trebuie predată la gimnaziu într-o singură oră.

Ce amuzante sunt sondajele astea cu cititul la români și la diferite alte nații. Despre ele, scrie pe scurt Teodora Dumitru: ”Faptul că un tânăr înscris în circuitul şcolar sau universitar citeşte „măcar” o carte pe an (fapt care-l plasează într-o poziţie superioară faţă de un adult care, din pricina jobului sau a altor constrângeri, n-are vreme nici de raţia minimală de lectură) ar trebui nu să bucure, ci să stupefieze. E greu de înţeles cum trece prin şcoală un puşti care abia citeşte o carte pe an, dar e la fel de greu de înţeles cum rezistă într-un job (şi în afara lui!) un adult care nici măcar de atât nu e capabil.”

rl-headerRomânia literară”, nr. 44/24 octombrie 2014. Este rândul lui Nicolae Manolescu să vorbească despre premiul Nobel 2014 (că doar trăiește în Franța, nu?): ”Anul acesta, Nobelul a revenit, după decenii, unui romancier fără mesaj. Să fie Patrick Modiano una din rarele excepții care confirmă regula? Sau el deschide un drum, și atunci trebuie să ne așteptăm ca, în anii următori, laureați să fie un Kundera sau un Cărtărescu? Patrick Modiano, laureatul de azi, este un mare stilist, autor de minunate evocări și descrieri, în tonuri pastelate și nostalgice. Mesajul lui principal este că trecutul merită a fi redescoperit în toate detaliile lui. Orașul, cu străzile și casele lui, face obiectul unei retrospective fermecătoare, paradis pierdut pentru totdeauna, pe care singură literatura îl mai conservă în cuvinte și imagini precum acelea din romanele lui Modiano.”

Nu s-au stins încă ecourile FILIT 2014. Luminița Coreanu a realizat în zilele festivalului două interviuri cu doi dintre cei trei care au gândit acest eveniment, Lucian Dan Teodorovici și Dan Lungu. Iată ce declară primul dintre ei despre timpul pe care îl mai rezervă scrisului în ultimii doi ani, de când există festivalul: ”Absolut deloc. Din momentul în care a început să se concretizeze ideea festivalului, deci de mai bine de doi ani, nu am mai scris absolut nimic, în afara unei piese de teatru pe care am terminat-o, căci era începută mai demult. Dar nu mă plâng, pentru că a fost alegerea mea. Mi-am dorit, am visat un asemenea festival, și în zilele astea cu siguranță pot spune că nu-mi pare deloc rău. Uneori îmi pare rău, dar în timpul festivalului uit orice mică sau mai mare supărare pe care am avut-o în toată perioada asta.”

Pe de altă parte, Dan Lungu ne povestește cum pot fi cei trei (LDT, el însuși și Florin Lăzărescu) prieteni într-o lume literară plină de dispute: ”Pur și simplu așa s-au întâmplat lucrurile. Nu am destulă distanță pentru a judeca la rece și a vedea care sunt mecanismele acestei colaborări. Dincolo de prietenia dintre noi, e vorba de puterea de a duce la capăt planuri împreună. Am prieteni care nu au rezistat la acest test, al finalizării unor proiecte; am rămas prieteni, dar nu ne-am mai înhămat la a face lucruri împreună. Ei bine, cu Florin și cu Lucian am oricând curajul să mă apuc de un proiect nebunesc. Știu că orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi, încrederea dintre noi funcționează. La câte greutăți, complicații și perioade de criză au fost, dacă între cei din echipa FILIT nu ar fi exista legături puternice de încredere, totul s-ar fi prăbușit de mult. De aceea, de câte ori mulțumesc echipei, o fac cu toată greutatea cuvintelor, știu bine ce spun.”

 

Articole similare

Prin blogosfera literară (17 – 23 octombrie 2016)

Dan Romascanu

Hotel Ambos Mundos, de Vintilă Mihăilescu

Jovi Ene

Filme, carţi şi câteodată fotbal: 24 iunie 2012

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult