Prin blogosfera literara Recomandat

Prin blogosfera literara (25 iunie – 1 iulie 2012)

Ion D. Sirbu se bucura in ultimii ani de o bine-meritata readucere la lumina, poate inca insuficienta raportata la importanta si unicitatea operei sale in contextul literaturii si a rezistentei culturale romanesti. Pe site-ul liternet.ro care are imensul merit de a fi publicat prima capodopera lui Sirbu ‘Adio, Europa!’ poate fi gasita seria de articole biografice si de analiza a scrierilor lui Sirbu publicate in foileton in 2005 de Daniel Cristea-Enache. Iata deschiderea, memorabila ca multe alte pagini ale ciclului: ‘Pe 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu se elibera, prin moarte, de chinurile şi umilinţele unei boli necruţătoare (cancer la gât), trecând împăcat, ba chiar iluminat, spre “Otopenii de dincolo”. Acolo, va fi fost aşteptat cu nerăbdare de vechii lui dascăli şi prieteni, care, agitând steguleţe, îi vor fi strigat în cor: “Bine ai venit, bufonule Gary!”. Este modul în care Ion D. Sîrbu alege să vorbească despre propriul sfârşit. Exact ca un bufon râzând, fără griji, de tot ceea ce pe oamenii obişnuiţi îi înspăimântă, el îşi priveşte de sus moartea şi o ridiculizează printr-o politizare sui-generis. A muri nu e altceva decât a zbura cu avionul prezidenţial spre aeroportul celest, a “ateriza” acolo (deşi, din punct de vedere strict etimologic, este o imposibilitate să aterizezi în altă parte decât pe Pământ) şi a face semn cu mâna, într-un gest tovărăşesc-jovial, din capul scării… Pentru ultima oară în viaţă, Gary face haz de (cel mai mare) necaz, găsind puterea şi priceperea de a spune încă o glumă: cea de pe urmă. Sub gesturile deşucheate ale Bufonului, se ascunde însă o mare demnitate. Bolnavul incurabil, chinuit periodic cu citostaticele “salvatoare”, în loc să-şi exhibe suferinţele reale, îşi pune imaginaţia la lucru şi creează încă o poveste, o nouă ficţiune, de o logică fără cusur, dar cu termenii inversaţi. Nu moartea este o nenorocire, cum suntem obişnuiţi să credem, ci viaţa, cea atât de preţuită, e un şir de nenorociri. Să ne întristăm când, în sfârşit, i se pune capăt? A muri înseamnă a reveni acasă, la ai tăi, dintr-o “vizită de lucru” cam obositoare, solicitantă, cam lungă: viaţa însăşi.’

Noi contributii la doua bloguri care pun la dispozitia iubitorilor de poezie vorbitori de franceza comori ale poeziei romanesti clasice si moderne atrag atentia prin calitatea selectiei (in majoritatea cazurilor) si a traducerilor. ‘Cronicarul’ din seria ‘Portrete’ a lui Mateiu Caragiale ‘Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie / În care raza zilei se cerne tainic, lin, / Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin, / Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie./’ devine in traducere  ‘Loquet mis sur la porte, dans son obscur réduit / Où tout éclat du jour, s’écoule doux, tamisé / Bien loin de tout vacarme, secret pour l’étranger, / Le Vieux, sa souvenance la file et l’écrit.’ Emil Brumaru in ‘Sa nu uit ca sunt poet’: ‘Poetului îi şade bine / Să fie trândav, bleu şi pur. / Mânânce miere de albine, / Beie din sticle borş de-azur.’ devine  ‘A tout poète je conseille / D’être oisif, tout bleu et pur / Qu’il mange que du miel d’abeilles / Qu’il boive flacons de soupe d’azur.’ Traducerile ii apartin lui Cindrel Lupe.

Gabriela Lupu publica la Romania Libera un interviu cu Jim Madison Davis, autor de romane ‘politiste’ si profesor de ‘creative writing’, prilejuit de festivalul „Mystery & Thriller” ­dedicat literaturii ‘noir’ carea avut loc  la Râşnov: ‘Cum se face că, puse pe hârtie, crimele sunt atât de ­fascinante, iar în realitate sunt nişte orori? / Crimele reale sunt groaznice pentru că nu există cu adevărat o justiţie autentica. Un criminal care ucide un copil de 9 ani de pildă, un pedofil nenorocit, este arestat, în cel mai bun caz, dus la proces, acolo avocaţii lui cer o amânare, şi încă una, şi încă una, cazul se tergiversează la nesfârşit, devine un dosar, ceva birocratic. În cel mai bun caz, primeşte o sentinţă total nesatisfăcătoare pentru că nimeni şi nimic ­nu-l mai poate readuce la viaţă pe copilul ucis. După doar câţiva ani, dacă s-a înscris la cercul de desen din puşcărie sau dacă şi-a scris memoriile, este repus în libertate. Dar de foarte multe ori în realitate criminalii nici nu sunt prinşi. Or, tocmai acesta este farmecul romanului poliţist: să poţi spune la sfârşit „justice has been done”, („s-a făcut dreptate”).’

Geo Serban anticipeaza in ‘Observator Cultural‘ publicarea in viitorul apropiat a trei volume de memorialistica ale Mariei Banus cu o relatare care isi are sursa in cercetarea arhivei poetei despre relatiile si corespondenta dintre Maria Banus si Geo Bogza: ‘Introducerea legilor rasiale, discriminatorii, o izolează pe poetă. Jurnalul ei menţionează întîlniri pasagere, cum se nimerea. Tîrziu, în ianuarie 1944, întîmplarea îi aducea faţă-n faţă şi îngăduia reluarea normală a dialogului cît de cît compensator. Primul lucru reţinut este tandreţea comportamentului lui Bogza, cu intenţia parcă de a recupera timpul vitregit, prăduit: „mă descoase cu grija unui tutore pentru pupila ce i-a fost încredinţată… Parcă mîine şi poimîine şi în toate zilele vieţii noastre ne vom vedea şi vom avea grijă unul de celălalt“ (Sub camuflaj, p. 345). Sub aparenţa unor întrebări banale, subzista dorinţa de a se convinge că nu intervenise nici o înstrăinare. El intră abrupt în intimitatea existenţei, interesîndu-se de salariul soţului sau de combustibilii folosiţi la încălzire.’

Bogdan Alexandru Stanescu de la BookMag scrie despre traducerea romanului lui Howard Jacobson ‘Chestiunea Finkler‘ : ‘Un roman prea puțin roman, mai curând un lung eseu presărat cu niște întâmplări – aici H.J. se apropie de Bellow, doar că pierde lupta din prima rundă, pentru că ironia lui Bellow îi este mult superioară, personajele lui au talia unor giganți în comparația cu ce-i reușește autorului nostru. Sam Finkler nu poate fi comparat nici cu Humboldt, nici cu Herzog, tocmai pentru că viața lui nu are nici o grăunță de tragism, iar intelectualismul său e aproape inexistent. Dacă la Bellow nici măcar ironia nu te poate face să nu-l admiri pe Herzog, din cauza staturii sale titanice, la Jacobson personajele par oarecum… bidimensionale. Cât despre comparația cu Roth, aceasta poate fi susținută doar la nivelul ironiei superficiale, adică de limbaj. Lipsa oricărui tragism (prezent întotdeauna, în subsidiar, la Roth) îl face pe H.J. un simplu umorist în comparație cu Roth.’

(Dan)

Micawber citeste o carte mai veche a lui Lucian Boia (aproape imposibil de gasit, dupa cum spune el) si anume „Jules Verne. Paradoxurile unui mit”, aparuta la Editura Humanitas, in anul 2005: „Avem de a face cu o colecţie de eseuri care îşi propun, pe de o parte, să dezamorseze o serie de mituri care înconjoară produsele literare ale lui Jules Verne, iar pe de altă parte, să scoată în evidenţă modul în care se exprimă în operă mentalităţi, ideologii, atitudini, concepţii evident extraliterare. Pentru cine cunoaşte cărţile lui Lucian Boia, asemenea preocupări nu sunt noi; autorul este probabil principalul demolator de mituri şi idei de-a gata din cultura Română a ultimelor decenii. Sunt adevăruri surprinzătoare pentru ageamiul care a citit cărţile lui Verne. Aflăm de pildă că romancierul era pasionat de teatru, că a scris şi câteva piese (fără valoare), resemnându-se să dea multor din dialogurile din cărţi un caracterul unui schimb de replici pe o scenă. O doua mare iubire intelectuală era geografia. Contrar clişeului, Verne nu a contemplat lumea din fotoliu, citind monumentala Geografie universală a lui Élisée Reclus, ci a şi călătorit destul de mult, fiind proprietarul mai multor iahturi. N-a fost însă un globe trotter şi a trebuie să se documenteze temeinic pentru romane.”

Despre cartea lui Patrick McGuinness apărută recent în traducere românească la Editura Polirom, Ultimele o sută de zile, a scris acum ceva timp si colegul nostru Codrut. Cartea in varianta originala, in limba engleza, a citit-o si Adina B de la Blogul de carti, iar impresiile sunt asemanatoare: „Pentru a concluziona, The Last Hundred Days mi s-a părut o carte needucată și arogantă în pretențiile ei documentare. Pornind de la premise foarte discutabile și folosindu-se de situații neverosimile, Patrick McGuinness surprinde foarte puțin din ce a fost de fapt România atunci. Probabil că dacă s-ar fi mulțumit să scrie onest despre lucrurile pe care le-a cunoscut (adică Bucureștiul în 1984) sau dacă ar fi acceptat să pună mâna pe câteva cărți înainte să își scrie romanul ar fi putut ieși ceva bun. Câteva premise există – priceperea poetică de a crea atmosferă, ironia fină și îndrăzneala de a scrie altfel despre lucruri foarte cunoscute. Păcat că din toate acestea a ieșit doar un roman de duzină menit parcă să accentueze ideile comune despre România ale publicului anglofon cu ajutorul unei intrigi simpatice cu Securiști, împușcături și hipioți.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Articole similare

The Awakening (2011)

Jovi Ene

Cărți pentru copii: Timeline. O călătorie prin istoria lumii, de Peter Goes

Jovi Ene

Trei poezii din ”3ml de Konfidor”, de Ion Buzu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult