Interviu Dan Coman: ”E mult mai uşor să scrii despre nefericire”

De curând, Dan Coman a publicat romanul ”Căsnicie”, în cadrul Colecției ”Ego.Proză”. Despre carte, am scris ieri pe Filme-cărți.ro, dar m-am gândit că un interviu cu scriitorul ar lămuri măcar o parte din întrebările (multe!) pe care le naște cartea. Dan Coman a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale. (Mulțumim, de asemenea, și partenerilor noștri de la Editura Polirom pentru intermediere!)

-Încă de la primele pagini, ni se atrage atenția că ”această operă este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau instituții reale este pur întâmplătoare”. De ce această mențiune, de obicei inexistentă în cazul ficțiunii recunoscute? Aceste personaje se încadrează în prea multe persoane reale din jurul dvs.?

E doar un joc. O nadă. Musculiţa aurie de la capătul cîrligului. Aproape nimeni n-a scăpat de strălucirea ei falsă. În apele strîmte şi reci ale unei literaturi neobişnuite cu aşa ceva, textuleţul acesta a întors capetele şi a adunat deja foarte multe vorbe – care de care mai agitate şi mai intransigente. Semn că jocul şi-a atins scopul. De-acum fiecare va înţelege ce vrea, după propriile-i puteri.

-Cartea este scrisă din două perspective, a personajului principal masculin și a celui feminin. Cât de greu v-a fost să scrieți jurnalul unei femei, cât de mult v-a atras ideea de ”a lua partea” bărbatului?

De ce să fie greu să scrii din perspective unei femei? Sînt autori care au scris din perspectiva unor melci, călugăriţe sau gîndaci – după cum sînt unii care i-au făcut pe caii din basme sau pe Sponge Bob să aibă un timbru numai al lor – nu e aşa mare lucru. E adevărat că, atunci cînd scriam jurnalul Rebecăi eram de partea ei, încercam să-i înţeleg gesturile şi singurătatea şi neputinţa după cum, schimbînd personajul, mi se părea că dreptatea e de partea cealaltă. Totul depinde de unde priveşti lucrurile. Iar această privire rareori poate suprapune cele două planuri. Nu poţi afla niciodată cine are dreptate şi cine nu. Femeile şi bărbaţii înţeleg absolut diferit totul. De aici dezechilibrul şi vraja.

-În prezentarea cărții pe care am făcut-o pe Facebook, s-a iscat o adevărată controversă despre fericirea și nefericirea în cuplu. Una dintre întrebări a fost următoarea: de ce scriitorii în general se feresc să analizeze fericirea în cuplu și pun accentul doar pe nefericire, suferință, durere? Ce ați răspunde la această întrebare, legată, desigur, de romanul ”Căsnicie”?

E mult mai uşor să scrii despre nefericire. Vocabularul pe care-l ai la îndemînă e mult mai vast, posibilităţile sînt nenumărate. Fericirea e foarte puternică din perspectiva vieţii, dar limitată în ceea ce priveşte expresia. Gîndiţi-vă doar la cele cîteva amărîte de vorbe care afirmă fericirea (aproape toate decăzute în clişeu) şi gîndiţi-vă la nesfîrşita expresivitate care derivă din frustrare şi nervi, din oboseală şi necaz. Partea întunecată provoacă cele mai teribile înjurături, partea luminoasă cele mai tîmpe declaraţii.

-Este suferința cuplului la vârsta maturității o caracteristică a cuplurilor din România sau este o problemă la nivel global?

Habar n-am. Pe mine m-a interesat exclusiv relaţia dintre Rebeca şi soţul ei. Nu m-am gîndit nici o secundă dacă modul în care funcţionează relaţia lor are vreo semnificaţie general valabilă. Suferinţa cuplului la vîrsta maturităţii, cauze şi măsuri – astea sunt chestiuni cu care se ocupă sociologia, psihologia etc, nu literatura.

-Probabil unul dintre motivele pentru care cei doi nu s-au despărțit la timp au fost copiii. Tot copiii sunt probabil cauza ”dereglării” cuplului, după cum spune el într-un loc: ”Îi iubeau pe copii, ca orice părinți normali, și-ar fi făcut orice pentru binele lor, însă presiunea constantă care venea dinspre ei lua tot mai des locul relaxării și-al bucuriei. Știau asta, vorbiseră despre asta și, deși de fiecare dată li se părea că au găsit soluția, continuau să se încăpățâneze și să uite, nereușind să facă nici o schimbare în ritmul acela greoi și apăsător, așteptând ceea ce așteptau și cu câțiva ani în urmă – să treacă timpul, să fie și copiii mai independenți, să nu mai fie nevoiți să stea mereu după fundul lor.” Sunt copiii cauza fericirii sau cauza nefericirii unui cuplu? Merită acest sacrificiu?

Copiii sînt cauza nefericirii unui cuplu la fel de mult ca tubul de pastă de dinţi apăsat de la mijloc sau beţiile regulate ale socrului ori capacul ridicat de la veceu, uitat mereu astfel – sau vorbele spuse la nervi sau ideea de a avea un animăluţ de companie etc. Cauzele care provoacă problemele în cuplu sînt la fel de diverse şi de neaşteptate ca cele care provoacă alergiile. Nu există teste pentru atîtea posibilităţi. Nu poţi preveni nimic, nicicum. Faza cu copiii care scurtcircuitează relaţia dintre doi oameni e o scuză slabă, facilă şi aproape mîrlănească. E ceea ce face şi personajul masculin din Căsnicie – dar asta doar pentru că nu are forţa de a(-şi) spune adevărul.

-Pe parcursul romanului, există tendința de a susține și crede ambii protagoniști. La final, nu știi ce și pe cine să mai crezi. Chiar dacă vina este comună, nu credeți că cititorii, în funcție de sexul acestora, vor empatiza doar cu unul dintre personaje și îl vor antipatiza pe celălalt?

Din punctul meu de vedere ambele personaje sînt antipatice. Pentru că par mereu neputincioase, pentru că nu vor să înţeleagă ce li se întîmplă şi, mai mult, nu sunt dispuse să facă gesturi categorice. N-aş vrea să ajung niciodată în pielea lor.

-”Cum se face că aproape mereu cei preocupați de scris și alte chestii dintr-astea culturale sunt și cei mai stafidiți, mai neatrăgători oameni?” (pag. 154) Așa e? 🙂

În primul rind – nu am chef să cred aşa ceva despre mine, deci nu, nici vorbă să fie aşa.

Şi eu m-am enervat cînd am auzit ce zice personajul ăla, dar m-am abţinut: nu e frumos să bagi pumnul în gura personajelor încă din prima jumătate a cărţii.

-Personajele, cu gândurile și personalitățile lor, sunt înfățișate pe rând în carte. Nici unul nu pare să uite întâmplările nefericite și nici să îl ierte cu adevărat pe celălalt. Credeți că de la un punct încolo este necesară uitarea și iertarea? Este posibilă uitarea și iertarea?

Nu asta facem cu toţii, toată viaţa? Încercăm să mergem înainte şi, cum lucrurile după care ne ghidăm sînt mereu în schimbare şi foarte, foarte vagi – ajungem să greşim aproape la fiecare pas. Ni se iartă şi se uită multe dintre greşelile astea doar pentru a nu ne opri. Trebuie să înaintăm, tot mai departe şi mai rapid, înspre beznă. Bezna totală. Acolo se uită totul. Abia mai apoi – liniştea şi iertarea.

-Cu siguranță, cunoscuții tăi au pus mâna pe roman și l-au citit cu atenție, poate unii s-au regăsit în personajele descrise. Care a fost reacția acestora, ai primit sugestii, critici, s-au manifestat într-un fel?

Cunoscuţii mei – adică prietenii mei foarte buni – citesc întotdeauna în manuscris cărţile mele. Girul lor e hotărîtor – aşa că dacă n-ar fi fost ei, n-aş fi publicat cartea asta. Cît despre familie – lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Niciodată n-am insistat pe cărţile mele – apropierea dintre noi se fundamentează pe cu totul altceva decît pe literatură.

-Alături de orașe mari precum București, Iași sau Timișoara, auzim și citim tot mai des scriitori care s-au născut sau locuiesc în Bistrița-Năsăud. Credeți că există trăsături tematice și stilistice comune ale operelor scriitorilor mulți și buni (între care vă numărați), care s-au format în acest județ, relativ la lucrările scriitorilor din alte parți ale României?

Nici vorbă. Un scriitor e bun sau nu fără nici o legătură cu locul de unde provine sau unde locuieşte. Dacă s-a auzit de Gloria Bistriţa (cum ironic ne-am autointitulat) e pentru că noi, deşi scriem fiecare cu totul altceva (ce diferenţă enormă între ce face Marin Mălaicu Hondrari şi ce scriu Fl. Partene sau Ana Dragu!) suntem foarte buni prieteni – şi asta de foarte mult timp – ceea ce, e drept, în ziua de azi a devenit un lux. Un lux pe care noi ni-l permitem în fiecare zi. Un lux care atrage atenţia şi nedumereşte.

-Urmăriți fenomenul bloggerilor care scriu (și) recenzii de carte? Ce părere aveți despre ei?

O vreme citeam regulat revistele literare (la chioşcul de unde mi le cumpăram lucra un domn care stătea aproape toată ziua pe jumătate ieşit din gheretă şi povestea cu lumea – cînd mă vedea, încă de la capătul străzii, începea să strige ehe, vine cultura!!! Şi de fiecare dată avea pregătite gazetele literare şi o întrebare, aceeaşi: de ce cumpăraţi aşa ceva??)

Acum însă mă plictisesc teribil deschizînd cele mai multe din gazetele astea. Prefer blogurile, de departe. Oamenii care scriu acolo sunt vii, energici, fără fasoane şi cred că în ultimii ani rolul lor pe piaţa românească de carte a devenit esenţial.

-Credeți că se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Nu cred că se poate trăi din scris decît în momentul în care eşti cu adevărat un scriitor extraordinar. Cei cîţiva astfel de oameni din lumea asta trăiesc bine merci de pe urma operei lor. În cazul celorlalţi, chiar dacă scriitori foarte buni, e imposibil. Şi cred că e normal să fie aşa. Nu reuşeşti să vinzi 30.000 de exemplare? Nici o problemă, dar atunci nu te mira. Sînt regulile simple ale economiei de piaţă. În România, deocamdată, avem un singur scriitor cu adevărat excepţional. Pentru toţi ceilalţi nu există nici un semn că lucrurile se vor schimba prea curînd.

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

La început a fost Trakl. Tînguirea mierlei, o carte pe care-am împrumutat-o de la V Paraschivoiu, la capătul lumii, în Năsăud – a fost prima dată cînd am simţit, cu adevărat, forţa poeziei.

Apoi au fost optzeciştii din antologia lui Muşina.

Apoi Cortazar şi Naum.

Acum cîţiva tineri – A. Văsieş, Valeriu A. Cuc, Marko Pogacar.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Cărţile de proză le-am scris exclusiv dimineaţa – între patru şi şapte, de la prima ţigară pînă în momentul în care se trezeau ceilalţi ai casei. Întotdeauna în bucătărie, cu cafea la ibric şi LM rosu scurt. Direct pe laptop. Fereastra deschisă, spatele drept, trei pagini zilnic.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)