Editorial Recomandat

Avanpremieră editorială: ”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi”, de Bill Bryson

coperta1Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi”, de Bill Bryson, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Hexagon-Cartea de călătorie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Appalachian Trail, unul dintre cele mai lungi trasee montane din lume, străbate 14 state pe o distanţă de peste 3.400 de kilometri, de-a lungul Coastei de Est americane. Dornici să admire peisajele superbe de pe această rută, Bill Bryson şi prietenul său Stephen Katz hotărăsc să o parcurgă pe jos de la un capăt la celălalt. Ei pornesc din statul Georgia, în sud, şi îşi încheie drumeţia în Maine, fără să reuşească totuşi să-şi respecte întocmai planul iniţial. Urşii, pumele, şerpii, plantele otrăvitoare şi insectele purtătoare de boli pe care le-ar putea întîlni pe traseu ar descuraja un om obişnuit, dar nu şi pe ambiţiosul explorator Bill Bryson. Deşi are parte de hărţi prost întocmite, de condiţii meteo îngrozitoare şi de un companion morocănos, el face tot ce poate să învingă obstacolele şi să-şi împlinească, după cum spune, ţelul de o viaţă: să nu moară în sălbăticie.

„O carte ireverenţioasă, de un umor debordant, plină de anecdote şi de observaţii.” (Ideal Home)

Fragment:

Dacă o fi să mă lovească cu labele şi să mă muşte pe mine vreun urs – iar asta, cu cît citeam mai mult, cu atît mi se părea întru totul posibil –, o să fie un urs negru, Ursus americanus. Există cel puţin 500.000 de urşi negri în America de Nord, posibil chiar 700.000. Sînt cu precădere întîlniţi pe dealurile străbătute de Appalachian Trail (adesea ei chiar folosesc poteca, pentru că e mai uşor de mers), iar numărul lor e în creştere. În schimb, nu sînt mai mult de 35.000 de urşi grizzly în toată America de Nord şi doar 1.000 pe teritoriul Statelor Unite, îndeosebi în şi în jurul Parcului Naţional Yellowstone. Din cele două specii, ursul negru e în general mai mic (deşi asta este, în mod categoric, o caracteristică relativă; un mascul poate ajunge pînă la 300 de kilograme) şi, fără îndoială, mai rezervat.

Urşii negri atacă rareori. Dar problema e că uneori mai şi atacă. Toţi urşii sînt agili, şireţi şi extrem de puternici şi le este mereu foame. Dacă vor să te omoare şi să te mănînce, o pot face, cam oricînd au chef. Asta nu se întîmplă prea des, dar – şi asta e şi partea cea mai importantă – o singură dată este suficient.

Bill Bryson
Bill Bryson

Herrero se străduieşte să accentueze faptul că, raportat la numărul lor, atacurile urşilor negri sînt rare. În 80 de ani, pînă în 1980, a descoperit doar 23 de cazuri confirmate de oameni ucişi de urşi negri (aproximativ jumătate din numărul celor ucişi de urşi grizzly), iar majoritatea acestora erau localizate mai spre vest sau în Canada. În New Hampshire nu s‑a mai înregistrat vreun caz de atac fatal neprovocat asupra oamenilor din 1784. În Vermont, nu s‑a întîmplat niciodată.

Îmi doream foarte mult ca toate aceste asigurări să mă calmeze, dar n‑am ajuns niciodată să am atîta încredere. După ce observă că doar 500 de persoane au fost atacate şi rănite de urşi negri între 1960 şi 1980 – 25 de atacuri pe an la o populaţie de urşi de peste jumătate de milion de exemplare –, Herrero adaugă că multe dintre rănile provocate nu au fost grave. „Rana tipică provocată de ursul negru”, scrie el binevoitor, „e minoră şi de obicei implică doar cîteva zgîrieturi sau muşcături uşoare”.

Mă scuzaţi, dar ce înseamnă, mai precis, o muşcătură uşoară? Vorbim de o trîntă din joacă şi de nişte ciupituri nevinovate? Nu prea cred. Iar numărul ăsta de 500 de atacuri dovedite e chiar atît de mic, dacă avem în vedere cît de puţini oameni se aventurează în pădurile din America de Nord? Şi cît de naiv poate fi cineva ca să se încreadă în informaţia conform căreia în ultimii 200 de ani nici un urs n‑a omorît vreun om în Vermont sau New Hampshire? Asta nu s‑a întîmplat pentru că urşii ar fi semnat vreun tratat. Asta nu înseamnă că nu poate să‑i apuce vreo mică criză de furie chiar mîine.

Aşa că hai să ne imaginăm că un urs ne atacă în sălbăticie. Ce ar trebui să facem? E interesant că strategiile sugerate sînt diametral opuse pentru grizzly şi pentru ursul negru. În cazul unui grizzly, ar trebui să te îndrepţi spre un copac înalt, deoarece urşii aceştia nu sînt prea buni căţărători. Dacă nu este un copac prin preajmă, atunci ar trebui să te retragi încetişor, evitînd să te uiţi în ochii lui. Toate cărţile spun că, dacă un grizzly se ia după tine, în nici un caz nu ar trebui să fugi. E genul de sfat pe care ţi‑l dă cineva care stă în faţa unei tastaturi. Credeţi‑mă, dacă eşti într‑un spaţiu deschis, fără nici o armă şi cu un grizzly pe urmele tale, fugi! De ce nu? Cel puţin, vei avea ceva de făcut în ultimele tale şapte secunde de viaţă. În orice caz, cînd te ajunge din urmă, ceea ce în mod sigur se va întîmpla, ar trebui să te arunci la pămînt şi să faci pe mortul. E posibil ca ursul grizzly să muşte dintr‑un membru inert vreo cîteva minute, dar în general îşi pierde interesul şi pleacă. Însă, în cazul urşilor negri, degeaba faci pe mortul, căci ei muşcă din tine pînă cînd nu prea mai contează dacă îţi pasă sau nu. De asemenea, e o prostie şi să te urci într‑un copac, deoarece urşii negri sînt căţărători abili şi, aşa cum observă Herrero sec, vei ajunge să te lupţi cu ursul în copac.

Pentru a alunga un urs negru agresiv, Herrero sugerează să faci multă gălăgie, să izbeşti oale şi tigăi unele de altele, să arunci cu beţe şi cu pietre şi „să alergi spre urs”. (Da, sigur. Matale primul, domnule profesor.) În acelaşi timp, adaugă el judicios, aceste tactici ar putea „pur şi simplu să‑l întărîte”. Mda, mersi! În alt loc sugerează că excursioniştii ar trebui să facă gălăgie din cînd în cînd – să cînte un cîntec, de pildă – pentru a‑i înştiinţa pe urşi de prezenţa lor, pentru că e mai probabil ca un urs luat prin surprindere să se înfurie, dar cîteva pagini mai încolo avertizează că „poate fi periculos să faci zgomot”, din moment ce acest lucru ar putea atrage un urs înfometat care, altfel, ar putea să nu te observe.

Adevărul e că nimeni nu‑ţi poate spune ce să faci. Urşii sînt imprevizibili, iar ceea ce funcţionează într‑o situaţie anume s‑ar putea să nu funcţioneze în alta.

Articole similare

Femei de Oscar, de Melanie Benjamin (fragment)

Jovi Ene

Top 5 cărți apărute la Anansi. World Fiction

Carmen Florea

Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri, de Gheorghe Săsărman

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult