Filme Filme americane Recomandat

The Hobbit: An Unexpected Journey (2012)

Img.1The Hobbit:  An Unexpected Journey (2012) – Hobbitul: O călătorie neaşteptată

Regia: Peter Jackson
Scenariul: Peter Jackson, Fran Walsh, Phillipa Boyens, Guillermo del Torro
Muzica: Howard Shore
Distribuţia: Martin Freeman, Sir Ian McKellen, Ian Holm, Andy Serkis, Richard Armitage, Elijah Wood, Cate Blanchett, Hugo Weaving

Întreaga lume s-a schimbat în 2001, la lansarea primului film din trilogia epică Stăpânul Inelelor. De atunci, milioane de oameni au păşit în universul creat de profesorul J.R.R. Tolkien în 1954, care continuă să ne uimească şi astăzi prin complexitatea popoarelor, limbile extraordinar conturate, cultura completă şi legendele unei lumi care a devenit la fel de reală ca a noastră. Peter Jackson a reuşit imposibilul atunci când Stăpânul Inelelor, nu doar a spart recordul la box-office, ci a şi câştigat 11 Oscaruri, un rezultat cu totul remarcabil (fiind la egalitate cu Titanic şi Ben-Hur).

Aşa că, auzind de o posibilă adaptare a primei cărţi publicate de Tolkien din universul Middle-Earth, Hobbit-ul, am fost atât extaziată, cât şi speriată, iar recenziile apărute în ultimele zile nu m-au ajutat deloc. Vineri am fost să mă conving singură şi, după un drum agonizant prin nămeţii de zăpadă asemănători cu Cardhras, mi-am ocupat locul, aşteptându-mă la orice: de la ameţeală la şoc epileptic.

Am rămas cu un nivel uriaş de adrenalină şi o nerăbdare acerbă, pe care nu am mai simţit-o de la Harry Potter and the Deathly Hallows – Part 1.

Pentru cei care au citit cartea, filmul, adaptat de aceeaşi maeştri ca şi Stăpânul Inelelor: Peter Jackson, Fran Walsh (soţia sa) şi Philippa Boyens, rămâne fidel materialului original. Bilbo Baggins (Martin Freeman, de care vom auzi de acum înainte peste tot) pleacă într-o călătorie neaşteptată, după ce este ales de Gandalf (magistralul Sir Ian McKellen, înapoi în rolul pentru care a fost predestinat), un vrăjitor, drept hoţul unui grup de pitici, porniţi să îşi salveze casa din ghearele dragonului Smaug (pentru moment doar o umbră şi un ochi galben extraordinar realizat, probabil mai bun decât ochiul lui Toothless, din How to Train your Dragon). Thorin Oakenshield (Richard Armitage, o surpriză plăcută) îi conduce peste munţi şi prin păduri care ascund orci, prin peşterile doldora de goblini, pentru a-şi răzbuna familia ucisă şi regatul furat.

Img.2

Spre deosebire de trilogia iniţială (şi de orice film produs momentan), Hobbit-ul a fost filmat în totalitate în formatul 48-de-cadre-pe-secundă, care oferă atât o claritate extraordinară imaginii, cât şi o capturare mai bună a scenelor de luptă sau urmărire, a detaliilor în jocul actoricesc şi a peisajului deja familiar, însă în continuare spectaculos, al Noii Zeelande. Cu toate acestea, aproape toate criticile s-au îndreptat către acest format. Mulţi s-au plâns de starea de ameţeală pe care o aveau la finalul filmului (nu este cu nimic mai puternică decât ameţeala dată de filmele 3D în general), de felul în care peisajul foarte clar îţi distrăgea atenţia în timpul unor scene importante (personal mi s-a părut că ajută la crearea realismului filmului) şi, cea mai dureroasă, că scoate în evidenţă tot ce este fals. Ei bine, nimeni nu s-a plâns de trolul din Frăţia Inelului, deşi era clar CGI, de ochiul lui Sauron, de Fellbeast, de bătălia din Gondor, deşi absolut toate erau clar realizate pe calculator.

Marea problemă a acestui film este aşteptarea fanilor. Toţi vrem un nou Stăpânul Inelelor. Şi vom fi dezamăgiţi. Acest film nu este Întoarcerea regelui. El tratează teme complet diferite, apar multe personaje pe care nu le-am mai întâlnit şi o parte de Middle-Earth pe care nu am mai văzut-o. De asemenea, nu există niciun om. Nu este menţionat, nu vedem, nu există aproape de noi. Oamenii nu joacă niciun rol în O călătorie neaşteptată, pe când în Stăpân, totul era legat de oameni. Iar noi ne-am putut identifica mai bine cu ei, atât emoţional, cât şi fizic  Pe când Hobbit-ul ne pune faţă în faţă cu pitici, goblini, vrăjitori, elfi, troli, giganţi de piatră, hobbiţi, păianjeni uriaşi, un intreg univers imaginar, însă niciun om.

Peter Jackson a intuit acest lucru, schimbând tonul filmului, făcându-l mai jucăuş, mai glumeţ, păstrând totuşi substratul istoric şi serios al trilogiei precedente. Personal, glumele piticilor, jocurile lor, cântecul din timpul mesei, totul mi s-a parut ca se îmbină atât de bine cu amintirile mele legate de carte, încât nu am putut decât să râd şi eu cu ei. Aici, tehnica 48-de-cadre-pe-secundă a ajutat, recreând perfect culorile şi tonul fiecărei scene, sugerându-ne înainte să putem vedea la ce să ne aşteptăm.

THE HOBBIT: AN UNEXPECTED JOURNEY

De aceea, aproape toate laudele merg la adresa imaginii. Vizual, acest film este incredibil. Weta Digital şi Weta Workshop au făcut din nou o muncă titanică, însă cu rezultate excelente, atât în ansamblul de arme şi locaţii digitale incredibile (Ereborul m-a lăsat cu gura căscată, aş fi putut jura că e un loc real), cât şi în goblini dinamici, wargi care arată mai bine decât în Cele două Turnuri, şi un Gollum absolut extraordinar. Sincer, Andy Serkis ar merita un Oscar pentru rolul său drept o creatură dominată de inel, ascunsă în inima muntelui, hrănindu-se cu ură şi peşte crud. Este incredibil ce ne-a putut oferi şi ce a putut recrea tehnologia, emoţia incredibilă a fiecărei scene, mimica lui grozavă, şi mai ales vocea inconfundabilă. Citându-l pe Peter Jackson, este incredibil ce pot face câţiva pixeli puşi cum trebuie. O scenă evocatoare este ”şansa” lui Bilbo şi lacrima discretă ce se scurge din ochii lui Gollum, atât de albaştri şi de trişti, încât nu poţi decât să plângi cu el. O muncă extraordinară, mulţumită artiştilor grozavi şi dedicaţi.

Jocul actoricesc a fost impecabil, grupul piticilor fiind exact aşa cum mi-l imaginasem, iar revederea lui Sir Ian McKellen în rolul lui Gandalf, Cate Blanchett ca superba Galadriel, Hugo Weaving ca Elrond şi Ian Holm ca Bilbo cel bătrân mi-au readus nostalgia Stăpânului. Începutul filmului, în care îl vedem pe Frodo (Elijah Wood) chiar înainte de venirea lui Gandalf şi începutul Frăţiei, te pune din nou în poziţia de vizitator al unei lumi pe care o iubeşti, însă pe care o descoperi mereu. Nazgulii au fost plăcut de revăzut, iar Martin Freeman a fost absolut extraordinar ca Bilbo. După munca din Sherlock, acest rol i se potriveşte extraordinar, el redând atât neîncrederea unui hobbit în magie, cât şi obiceiurile sale, frica, dorul de casă, tot ce îl fac atât adorabil, cât şi demn de tot respectul. Dintre toate personajele, el este cel mai uman, dovedind nu doar curaj, ci şi multă isteţime.

IMG.4

Legat de muzică, pot spune doar că m-a transformat într-o isterică. Mă ataşez mult de filmele bune, iar muzica lor mă transpune imediat în momentul în care mă aflam când le-am văzut prima oară. Howard Shore are acest talent de a te conduce prin labirintul filmului şi a lumii sale, de a te ajuta în recunoaşterea fiecărui personaj, fiecărei culturi sau locaţii. Tema frăţiei, Rohan, Gondor, Anduril, Shire, Minas Morgul, Gollum, toate puse la un loc, formând un întreg univers. Probabil de aceea m-a afectat atât de mult întoarcerea în Hobbiton, atacul elfilor, acompaniat de tema ce i-a condus şi în atacul de la Helm’s Deep (inclusiv acelaşi sunet de corn), piesa speriată a lui Gollum şi noua tema, cea a piticilor, care creşte de la un cântec şoptit la o simfonie glorioasă. Geniul lui Shore ne uimeşte încă o dată şi nu pot decât să implor timpul să treacă mai repede, pentru a putea merge să cumpăr coloana sonoră şi partiturile.

Alături de muzică, am perceput în întreaga lor măreţie şi efectele sonore, fiind într-un cinematograf şi nu în faţa unui calculator. Apariţia lui Gollum cel puţin a şocat pe mulţi din sală, vocea sa auzindu-se dintr-un colţ al cinema-ului, îndrepând toate privirile spre acel loc. Am avut parte nu doar de un sunet ”3D”, cât şi de o folosire vizuală eficientă a acestui beneficiu al tehnicii moderne.

IMG.5

Încă sunt marcată de acest film, sunt sute de alte lucruri care mi-ar plăcea să le descriu, îl ador, îl voi privi cu siguranţă alături de Stăpânul Inelelor (deşi acesta rămâne în continuare superior calitativ ca poveste), însă întrebarea rămâne totuşi: de ce trei? De ce trei părţi pentru o carte mai mică decât Cele Două Turnuri?

Probabil vom fi nevoiţi să supravieţuim Apocalipsei şi vom afla.

Nota: 9,5/10

Articole similare

Que Viva Mexico! (1979)

Jovi Ene

Ice Age 4: Continental Drift (2012)

Jovi Ene

Pasager în trenul vieții – Professione: reporter (1975)

Dan Romascanu

1 comment

Ingrid 20 decembrie 2012 at 15:19

Ce trebuie noi sa intelegem este ca filmul nu prea are foarte mare legatura cu LOTR….cartea in sine este scrisa de Tolkien pentru copii, cand nici nu se astepta sa aiba succes, daramite sa fie si ecranizata…
Mie imi place oricum, si in format normal, poate 3 D..

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult