Filme Filme americane

Pi (1998) – Nebunie curată pe ecran sau un psihedelic pentru minte?

Pi (1998)
Regia: Darren Aronofsky
Distribuție: Sean Gullette, Mark Margolis, Ben Shenkman

„Pi”  spune povestea unui matematician paranoid care încearcă să descopere misterele universului prin găsirea unui înțeles tainic din spatele unui presupus tipar care s-ar regăsi în numărul PI. Acestea fiind spuse, aș putea să vă mai împărtășesc existența în film a unor conspirații biblice evreiești, o agenție secretă care îl vânează pe protagonist și o fată frumoasă din vecini. Și v-aș descrie filmul corect? Păi… da, dar de fapt nu. Ar fi o mare injustiție să îl descriu în felul acesta, deoarece ar suna ca un scenariu ieftin hollywodian cu un buget de milioane aruncat pe divertisment fără creier, când este mult mai mult de atât.
În realitate, filmul cu care Darren Aronofsky și-a lansat cariera este un psihedelic ,,de dorit’’ pentru minte. De la structură la cinematografie la felul în care este editat sunetul, totul te face să te simți de parcă protagonistul nu este singurul pe pastile; ,,PI’’ este transcendental într-un mod senzorial.

Nu l-aș putea descrie ca un film horror de tip clasic, căci principala sursă a groazei nu sunt jumpscare-urile, săriturile neașteptate a unor obiecte sau ființe pe ecran, ci mai de grabă un tip unic de teroare psihologică și fizică creată de mintea bolnavă a unui individ obsedat, însingurat și schizofrenic, jucat terific de Sean Gullette, un actor de altfel obscur. La un moment dat, există o scenă aproape lugubră într-o stație de metrou, în care Max (personajul lui Gullette) pășește lent spre scările stației și găsește un creier – posibil creierul său – în care furnicile și-au făcut mușuroi. Îl împunge ușor cu un obiect și un ecou ciudat se aude venind din spatele lui. Îl împunge din nou. Același ecou. Până în acest punct ne-am dat deja seama că și-a pierdut luciditatea, dar tot ne întrebăm ce o să mai născocească acest creier aflat într-o stare de decrepitudine prematură.

Lăsând la o parte stilul editorial aidoma unui vârtej (cadre statice sinistre, ritm foarte alert în părți, o mulțime de mișcări bruște ale camerei), Aronofsky face aici câteva remarci inteligente despre haos, ordine, natura minții umane și cum să ne păstrăm sănătatea mintală intactă. O poveste despre Arhimede este relatată, una care o să le trezească interesul atât pasionaților de matematică, cât și pasionaților de povești în general.

Singurul defect major al filmului este că, în comparație cu filmele sale ulterioare, Aronofsky nu are o direcție ori un mesaj clar aici. El experimentează încă, învață, se joacă, dar viitorul maestru din acest novice se întrezărește cu ușurință încă din primele minute. Până la urmă, poate jumătate din ce se petrece pe ecran este nebunie. Poate trei sferturi. Poate totul. Citând o conversație dintre Max și bătrânul matematician ratat interpretat de Mark Margolis: ,,Asta e nebunie, Max’’, la care Max răspunde: ,,Sau poate e geniu…’’

Nota 8/10

(Sursa fotografii: https://www.imdb.com/title/tt0138704/mediaindex/?ref_=tt_mv_sm)

Articole similare

Annie Hall (1977)

Jovi Ene

Un altfel de film despre traume, iertare și reconciliere cu sinele: The Wisdom of Trauma (2021)

Corina Moisei-Dabija

Original și copii, realitate și aparență: Copie conforme (2010)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult