Carti Literatura romaneasca

Ca și cum aș iubi… – ”Fericit cel iubit de tine”, de Gabriel Timoceanu

”Fericit cel iubit de tine”, de Gabriel Timoceanu
Editura Paralela 45, Colecția Odiseu, Pitești, 2020

Cartea începe așa:

18 februarie 2013, Magazinul de bețivi

 

Se duce măre, ca un comet, cu codoiu’ lui rășchirat, artifica dracu’. Paroxistic n-am bani. Poace fi că mierlesc. Toate bibliotecile se uită și ele, curioase, să vadă cum o dreg. Și ce tom oi mai scrie, direct din concert.

Cum să-ți vină să citești o carte care începe așa? Norocul meu că, pentru recenzie, a trebuit să merg mai departe. Însă, deși continuă, și continuă, și continuă, tot cam la modul ăsta, simți cum, treptat, începe să se închege. Ceea ce se încheagă este tabloul unei boeme atât fizice cât și spirituale, o boemă cum nu mai cunoscusem. Boemii pe care-i întâlnisem eu, și am întâlnit câțiva, deși trăiau de pe o zi pe alta total dezinteresați de ceea ce se cade ori nu se cade, ca și autorul nostru, de scris scriau altfel. Mai curând așa: „Îmi spui ce nu văd / ce-i dincolo de gânduri / în splendoare / și te înduri / și-ncepe frumusețea / și ne doare.” (Daniel Turcea, 1945 – 1979). Despre frumusețe, despre splendoare chiar. Despre iubire și durere, așa cum există ele în sufletele lor frământate de boemi. Dar nu și Gabriel Timoceanu. La el neputința programatică de a se conduce după convențiile comune apare ca atare, în toată goliciunea ei.

În realitate, personajul nu pare chiar așa. Și nici nu e. Absolvent de sociologie și doctorand în arte vizuale, proprietar de tipografie și directorul timp de 20 de ani al Editurii Brumar, din Timișoara, specializată în bibliofilie. Plus căsătorit și cu doi copii. De unde atâta boemie aici? Să vedem totuși ce spune și prietenul Robert Șerban: „Iată jurnalul unui Don Quijote care-și folosește lancea nu ca să lupte cu cineva (nici măcar cu o eoliană), ci ca să vâslească, pur și simplu, cu ea, în timp ce barca i se scufundă încet, încet, de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Când își mai trage sufletul, Gabriel scrijelește cu vârful lăncii pe pereții amărâtei lui de bărci propria lui poveste, și o face crud, autentic, cu un umor și o autoironie care ba îți încleștează fălcile de îți scrâșnesc dinții, ba te face să râzi cu lacrimi. Foarte puțini avem curajul să gândim despre noi așa cum scrie Timoceanu aici despre sine.”

Deci scrie despre sine, despre viața lui cea adevărată, cu nume și situații reale, așa cum se scrie într-un jurnal. Un jurnal întins pe patru ani, între 2013 și 2017, timp în care asistăm neputincioși la scufundarea bărcii. Mai că i-am da noi cele câteva sute de mii de euro pe care le datorează pentru tipografie, dacă le-am avea. Dar cum nu le avem, încercăm să vedem dacă se descurcă singur. Nu se descurcă, bineînțeles, însă de pe o zi pe alta (jurnal fiind, fiecare însemnare e datată) aparentele rătăciri de limbaj capătă forma unor mișcări sufletești ample, în care ceea ce este important pentru el se delimitează net de ceea ce nu este. Căci de fapt ce altceva face sufletul decât să bâjbâie în căutarea a nici el nu știe ce, derută bine ilustrată de un astfel de mod de a scrie:

9 decembrie 2016

 

Mă vindec de lene. Ca să vezi. Acu cinșpe-douăzeci de ani, primii în dar o carte. Oribil cum se făceau la începutul anilor nouăzeci cărțile. Pe hârtie ediție, scris de șapte, cearșaf paginat. Era Ghelasie Gheorghe. Memoriile unui isihast”. M-a tulburat foarte. Era o încercare-limită de-a muta un limbaj în altul. De-a muta Duhul în vorbă. Bineînțeles, o asemenea întreprindere necesită o gramatică aparte. Ceea ce și făcea călugărul de la Frăsinei. N-am uitat niciodată cartea aceea. Mult l-am crezut, pentru că doar bucuria de a-ți ajuta aproapele, încercarea de a-i împărtăși și lui fericirea ta, poate să-ți dea intuiția de a inventa limbaj. Evident că fondul mi-a scăpat.

Deci știe ce face când scrie așa cum scrie, e conștient. Mă așteptam oricum, dar e mai bine că o spune el însuși. Ce-i interesant e că pare a ști ce face și când trăiește așa cum trăiește. De pe o zi pe alta, cum spuneam. Ba chiar în cele din urmă rezultă că doar un astfel de trai îl face fericit (vezi mai sus), îl face să se simtă bine în propria piele. Cu toate inconvenientele, fie hamalâcuri comune – dusul zilnic al copiilor la școală cale de mai mulți kilometri și cu ultimii aburi de benzină în rezervor din lipsă „paroxistică” de bani – fie mai puțin comune: tipografia luată pe datorie. O uriașă datorie căreia îi tot vine și vine scadența. Ce-i trebuia tipografie? Cum ce-i trebuia? Păi cum să trăiești fără tipografie? Fără adică una a ta, care să-ți scoată cărțile pe care le vrei, pe hârtia și cu caracterele pe care tu însuți le-ai ales, în așa fel încât să faci din asta o operă de artă? Nici nu merită să trăiești fără ea! Iată cum frumusețea își are locul și aici, într-o altfel de boemă decât cea pe care o întâlnisem eu. Dar și într-un caz și în celălalt, e evident că a fi boem nu înseamnă doar să-ți trăiești viața pe datorie, ci mai curând să știi ce e important pentru tine și să ai puterea – sau inconștiența – să-i subordonezi tot restul, fie ce-o fi și zică lumea ce-o zice! Poate chiar merită, știu eu?

Fără îndoială că trăitul cu sufletul la gură (à bout du souffle, cum zicea un film franțuzesc din Noul Val de-acum vreo 60 de ani; nu mai e prea nou dar, iată, pentru unii încă este) nu-și are hazul decât astfel. Mai e oare ceva important afară de o carte frumoasă? Copiii? O, da! De la ei ai ce învăța pentru o astfel de viață. Unul a inventat denumirea „magazinul de bețivi” care este, ați ghicit, cârciuma. Cum să nu-ți placă de ei, dacă te mai și ajută la scris?

Altcineva? Acea altcineva e desigur mai complicată dar, dacă te iubește, ești fericit. După cum atestă și titlul cărții. Dar te iubește oare? Nu poți fi sigur și, din acest motiv, tot ce scrii scrii cu gândul la ea: „Iată-mă, ăsta sunt, un neajutorat care te iubește, dragostea mea!” Nimic nou sub soare, vorba Ecleziastului.

Acum, că v-am arătat cum începe cartea, ba v-am mai spus și ce conține, ce altceva îmi mai rămâne decât să vă povestesc și cum se termină. Sau mai bine îl las tot pe autor s-o facă:

30 mai 2017

 

Am numărat, mai am de scris șaptișpe pagini în caietu’ ăsta și gata, asta-i cartea. Opresc aici văicăreala. Până la urmă, sunt avocatul zilei, al viului, al trăirii. Numai că viul  nu înseamnă zbânțuială exoftalmică, iar trăirea nu-i skandalon permanentizat, nădușind până la sleire și somn. Dom’le, n-am mai băut de-o săptămână și am devenit complet idiot.

 

Alte zile

 

Nu-mi mai place să scriu. Tre să fac, dracului, bani. Stau cu telefonul tăiat de-o săptămână. Iar tre’ să ies din bârlog, să mă apuc să vând și să fac ce vreau, ca și cum aș iubi.”

Ce încerc să arăt prin citatul ăsta este că deși cartea se termină la un moment dat, povestea continuă. Știm deja în ce fel? Așa pare, sau măcar așa suntem anunțați: Tre’ să fac, dracului, bani.” Sigur, toți tre’ să facem asta, că n-avem încotro. Dar oare el se va ține? Nu putem afla decât eventual dintr-o nouă carte, după ce-i va reveni plăcerea de a scrie.

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, Banatulazi.ro)

Articole similare

Weekend gratis, de Dorina Georgescu

Jovi Ene

O fecioară nesăbuită, de Ida Simons

Jovi Ene

In cafeneaua tineretii pierdute, de Patrick Modiano

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult