Filme Filme europene

Iadul e uneori cool: Eaux profondes (1981)

Eaux profondes (1981)
Regia: Michel Deville
Distribuția: Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant, Sandrine Kljajic

Remake-ul american a fost lansat pe ecrane acum un an. Nu am ajuns încă să-l văd și nu sunt sigur dacă o voi face curând. ‘Eaux profondes’, ecranizarea din 1981 a romanului ‘Deep Water’ (acesta este și numele filmului în distribuirea sa în limba engleză) al Patriciei Highsmith este un film prea bun pentru a risca să-mi schimb impresia. Regizorul este Michel Deville, regizorul francez care ne-a părăsit cu câteva săptămâni în urmă, iar rolurile principale sunt interpretate de Jean-Louis Trintignant și de Isabelle Huppert. ‘Eaux profondes’ este o excelentă ocazie de a-l revedea pe Trintignant (dispărut și el anul trecut) la vârful carierei sale, pe Huppert (care a împlinit 70 de ani cu câteva zile în urma) în perioada ei de maturizare și de supremă frumusețe, și de a aprecia profesionalismul și inventivitatea lui Deville în deceniul în care a regizat cele mai bune filme ale sale.

Acțiunea din romanul scriitoarei americane este mutată pe insula Jersey, teritoriu al coroanei britanice aflat la vreo 19 kilometri de coasta Franței. Peisajele sunt desigur, spectaculoase, iar locația este și un bun prilej pentru Michel Deville de a filma în stilul obiectiv-realist britanic. Vic este fabricant de parfumuri, soția sa Melanie este cu mulți ani mai tânără și perechea are o fetiță de vreo șase ani. Aparent sunt un cuplu fericit și foarte liberal în comportament. Melanie flirtează deschis și dansează la petreceri cu bărbații pe care îi întâlnește, sub privirile îngăduitoare ale lui Vic, care preferă să citească, să joace șah cu el însuși și să își crească melcii în garaj. Când aventurile lui Melanie încep să se concretizeze, Vic începe să reacționeze într-un mod original – își amenință cu moartea rivalii. De la amenințare la fapte drumul nu este prea lung, iar crima poate fi cea mai bună dovadă de iubire.

Ceea ce vedem pe ecran este un adevărat iad, daca judecam relațiile dintre cei doi soți după normele acceptate. Michel Deville filmează totul într-un stil obiectiv și detașat. Personajele ascund multe întunecimi și multe detalii rămân incomplet clarificate. De ce se comportă Melanie în acest fel? Plictiseală, sindrom Ana Karenina sau sentimentul că relația dintre cei doi a ajuns într-un impas care nu poate fi depășit? Cum trebuie să interpretăm finalul, care este modificat față de cel din romanul Patriciei Highsmith? Sentimentul de incomfort al spectatorilor este accentuat de excelenta bandă sonoră care combina muzica de dans, jazz-ul agresiv și concertul pentru clavecin al lui Manuel de Falla, dar și de prezența fetiței care este martoră a multora dintre scenele conflictului. Michel Deville a conceput un film ‘cool’ și neliniștitor, un film pe care spectatorii nu-l vor uita prea repede.

Nota: 8/10

(Sursă fotografii: IMDb.com)

Articole similare

Un revenge thriller breton: Que la bête meure (1969)

Dan Romascanu

Sectanții, de Vasile Ernu

Jovi Ene

Revista presei culturale (20 – 26 iunie 2014)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult