Synecdoche, New York (2008)
Poziţia 20 în lista BBC.
Scenariul şi regia Charlie Kaufman (Eternal Sunshine of the Spotless Mind).
Cu Philip Seymour Hoffman. Şi cu Samantha Morton, Michelle Williams, Catherine Keener.
Film postmodern (aşa i-au zis) nominalizat la Cannes. Caracterizat de presa americană fie ca pretenţios şi autoindulgent, fie ca o capodoperă (Roger Ebert).
Mai întâi să vedem ce zice DEX-ul. Sinécdocă: figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului (şi invers), a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. [acc. şi sinecdócă]. Zice bine: filmul chiar asta face.
Pe scurt, lui Caden Cotard (P S Hoffman), regizor newyorkez cu succes mediocru şi cu o viaţă de familie şi mai mediocră, i se întâmplă o minune: primeşte o subvenţie colosală ca să se poată desfăşura artistic. Asta după ce tocmai fusese părăsit de nevastă, de fiică şi de sănătate. Ce să facă el în situaţia asta? Păi simplu: să-şi refacă viaţa lui de doi bani. Dar nu oricum, ci ca un adevărat regizor. Aşa încât închiriază un antrepozit imens în care reconstituie în mărime naturală cartierul lui din Schenectady, cu exterioare şi interioare. Pe care-l populează cu actorii care vor juca personajele reale: vecini, colaboratori, iubite, soţii. Şi, desigur, pe el.
Problema e că timpul trece şi n-are nici măcar titlul piesei, necum scriptul. „Când o să avem şi noi un public în faţa căruia să jucăm?” îl întreabă actorii. „Când o să fie gata piesa”, le răspunde el. „Dar tot repetăm de optsprezece ani la ea!” Surpriză: nimeni nu îmbătrânise, ca într-o ucronie. Sau ca într-o piesă adevărată.
O altă problemă era aceea că, tot amestecându-se, personajele reale şi actorii au ajuns să-şi confunde identităţile, în aşa fel că nimeni nu mai ştia cine este cine (who’s who). Actorul care-l interpreta pe Caden (şi care nu-i semăna defel) s-a îndrăgostit de iubita lui Caden şi s-a sinucis când i s-a amintit că doar juca un rol. A fost înlocuit de o actriţă care semăna perfect cu Caden. Imaginaţi-vă numai!
Charlie Kaufman, regizorul real, face aici un film de mare anvergură intelectuală (nici o surpriză, am spune noi acum, dar acesta a fost filmul lui de debut). Bogăţia trimiterilor culturale este copleşitoare (ceea ce mă face să am oarece dubii în privinţa apartenenţei la postmodernism şi justifică faptul că filmul nu şi-a scos banii). Plus că niciuna dintre cele pe care le-am observat (pentru că precis mai sunt încă multe altele, motiv pentru care trebuie să-l mai văd măcar o dată) nu este gratuită, ci fiecare-şi are locul ei în economia scenariului, îmbogăţindu-l. Aşa stând lucrurile, înclin să-i dau dreptate lui Roger Ebert: filmul este o capodoperă (a Masterpiece).
[yframe url=’https://www.youtube.com watch
?v=XIizh6nYnTU’]
