Carti Eseuri

Munca e ceva rău sau bun? – Elogiul inactivității, de Bertrand Russell

„Elogiul inactivității”, de Bertrand Russell
Editura Vellant, București, 2017
Prefață de Anthony Gottlieb
Introducere de Howard Woodehouse
Traducere din engleză de Ciprian Șiulea

Pentru cine nu este la curent, Bertrand Russell (1872-1970)  a fost un filozof, matematician, reformator educațional, pacifist, scriitor prolific și columnist britanic. Trăgându-mi sufletul după această enumerare îndrăznesc să spun că nu l-am simpatizat pe când trăia, el fiind unul dintre puținii occidentali (alături de unii francezi precum Sartre) pe care comuniștii îi căutau în cornițe. Prea multe lucruri în plus nu prea știam despre el (a, și că era ateu militant!), însă acestea puținele, ciugulite din reviste culturale și nu din lectura textelor sale, erau de ajuns ca să facă să nu vreau să-mi placă. Între timp el murind iar eu luându-mă cu alte treburi, relația dintre noi a rămas așa cum a căzut de la început. Ce simplu era totul pe-atunci!

Abia acum am ajuns să citesc ceva din el, mai mult datorită titlului: „Elogiul inactivității”! Superbă idee! Mărturisesc că și eu cochetasem cu ea dar, considerând-o ușor subversivă, nu am îndrăznit s-o scot deschis pe tarabă. Sigur, esențial este cum pui problema. Keynes spunea că „Russell avea două credințe ridicol de incompatibile: pe de o parte credea că toate problemele lumii provin din faptul că oamenii își gestionează treburile într-un mod cât se poate de irațional; pe de altă parte, că soluția e simplă, deoarece nu trebuie să facem altceva decât să ne comportăm rațional”. Ușor de zis, greu de făcut! Plus că, în treacăt, mai trebuie lămurit și cum ne raportăm la raționalitate: „Poate că, asemenea sfințeniei (spune Anthony Gottlieb în prefață), idealul raționalității e aproape imposibil de atins în această viață.” O introducere în temă destul de puțin promițătoare: cum adică? Să nu scăpăm de raționalitate nici măcar când visăm? Când suntem (aparent) inactivi? Probabil că nu m-am înșelat atunci când, în sinea mea și fără alte dovezi, nu-l agreasem prea mult pe filozoful britanic.

Speram totuși să mă fi înșelat, măcar la capitolul ăsta. Pentru că filozoful nu face apel la raționalitate pentru a ne umple cu ea timpul inactivității, ci tocmai pentru a ne procura acest timp. Așa da, mai merge! Soluția se bazează pe o idee excesiv de simplă: ținând cont de numărul mare de șomeri și de acela că cei care care nu șomau lucrau între 10 și 15 ore pe zi (în 1935, când lui Russell i-a venit ideea; sau, mă rog, când a pus-o pe hârtie), rațional ar fi ca timpul de lucru normat al tuturor să fie adus la un fel de medie: să zicem 4 ore pe zi. Astfel s-ar presta per total aceeași cantitate de muncă, producând în aceeași măsură bunurile necesare unui trai decent, însă toată lumea ar avea la dispoziție timp liber ca să facă ce vrea cu el. Sigur, șomerii aveau la dispoziție încă și mai mult, dar pe care nu-l puteau valorifica în timp ce mureau de foame (în 1935, cum spuneam). Așa însă, cu un salariu asigurat, oamenii s-ar putea preocupa de mobilarea timpului liber pe care organizarea rațională a muncii li-l oferă. Ce-ar putea să facă aceștia cu el?

O mulțime de lucruri, se pare. Mai întâi să învețe să-l folosească, completându-și educația și cu lucruri inutile. Cum ar fi cultura generală, arta, știința, sportul. De altfel, și autorul o spune răspicat, dacă e drept că activitatea numită muncă a ținut omenirea în viață, la fel de drept este că aceasta n-ar fi progresat fără inactivitate. Dintre cei care-și permiteau acest lux, câțiva „au oferit aproape tot ceea ce numim civilizație. Au cultivat artele și au descoperit științele, au scris cărți, au inventat filozofii și au rafinat relațiile sociale. Până și eliberarea celor oprimați a fost inițiată de regulă de sus. În lipsa unei clase de lux, umanitatea nu ar fi ieșit niciodată din barbarie.” Sigur că da! Cum să faci toate astea fără să ai timp pentru ele?

Așa că, găsind și eu oarece timp liber, m-am apucat să meditez la spusele lui Russell. Prima constatare a fost aceea că multe dintre problemele sociale ridicate de acesta acum mai bine de 80 de ani sunt în bună măsură rezolvate, însă într-un cu totul alt mod decât propunea filozoful (ori eseistul, pacifistul, scriitorul, reformatorul sau cum vă place mai mult să-l numiți). Nu intru în detalii, ce vreau să arăt este că sistemul lui este utopie curată. Cum spunea și prefața: „Asemenea sfințeniei…” Astfel de teorii sunt expresia unei viziuni socialiste asupra politicii care și-a demonstrat în timp ineficiența. Însă Russell mărturisește: „Nu-mi place capitalismul, nu-mi plac nici comunismul sau fascismul, simpatiile mele se îndreaptă către socialism. Un socialism funcționând într-un cadru democratic, sub control popular, care să-i împiedice pe promotorii lui să instaureze dictatura.” Asta în 1935, cum deja știm, adică la exact doi ani după ce Hitler… Nu spuneam eu că e utopie curată? Spuneam.

Deschizând cartea am găsit înăuntru titlul complet, care conținea precizarea „…și alte eseuri”, precizare care nu apărea și pe copertă. Asta însă nu m-a descurajat, închipuindu-mi că și acele alte eseuri vor trata aceeași temă. Sau măcar teme conexe. Ei bine, nu. Sub titlul care mă cucerise pe mine erau fix 14 pagini, celelalte 161 fiind dedicate unor subiecte prea puțin legate de acesta. Cîteva exemple, spre edificare: Educația și disciplina, Arhitectura și chestiunile sociale, Obârșia fascismului, Stoicismul și sănătatea mentală, Despre comete, Oameni împotriva insectelor, Ce este sufletul? etc. Ba chiar și o Pledoarie în favoarea socialismului, de parcă ar fi ajutat cu ceva. Vina pentru o asemenea dispersare de ținte nu o poartă editura Vellant ci Anthony Gottlieb, cel care a îngrijit volumul în seria „Clasicii Routledge”, texte filozofice aparținînd unor minți luminate. Nu pretind că astfel de teme ar fi lipsite de interes; practic orice temă poate fi sau nu interesantă, depinde de cum o tratezi. Însă mă gândesc că, atunci când închegi din bucăți un volum, puțină simfonie n-are cum să strice.

Să vedem așadar ce idei interesante pot fi găsite aici. Iată un citat ales aleator: „Obiecțiile mele față de fascism sunt mai simple decât cele față de comunism și, într-un anumit sens, mai fundamentale. Scopul comuniștilor este unul cu care, în ansamblu, sunt de acord; dezacordul meu se referă la mijloace și nu la scopuri. Dar în cazul fasciștilor, scopul îmi displace la fel de mult ca mijloacele… Democrația modernă și-a derivat puterea din idealurile morale ale creștinismului și a făcut multe pentru a abate guvernările de la preocuparea exclusivă față de interesele celor bogați și puternici. În această privință, fascismul constituie o revenire la ce e mai rău în păgânismul străvechi.” Admit că nu m-am împăcat niciodată cu astfel de formulări care, părând îndreptățite și chiar fiind până la un punct, își extrag de fapt logica dintr-o argumentație vădit trunchiată (cu sau fără intenții subiacente). Sunt formulări specifice ideologiilor, menite să își atragă adepți dintre cei care nu sunt atenți la capcane și cad pradă pregnanței unui discurs simplificator.

Una peste alta, volumul de față mi s-a părut interesant și deosebit de instructiv. În sensul că ne pune dinainte corpul de idei ale unui socialism a cărui expansiune își are justificarea în situația precară a relațiilor de muncă de la începutul secolului XX. Astfel înarmați, putem deja să-i comparăm avântul cu ceea ce între timp a devenit: pe de o parte, eșuarea în comunism și fascism, de cealaltă, o doctrină aeriană (pentru că problemele ei au fost rezolvate, dar altfel) care nu se mai sprijină pe realitate și devine, cum spuneam, utopie. Iar singura caracteristică certă a utopiilor este aceea că sunt periculoase, stricând echilibrul unei dezvoltări organice. Titlul volumului îmi pare încă deosebit de promițător, dar știm că promettre cest noble

Puteți cumpăra cartea: Editura Vellant/Cărturești.ro.

Articole similare

Trei autori de la Humanitas și cărțile lor recente: Radu Paraschivescu, Sebastian Sifft, Lucian Boia

Jovi Ene

Teze și antiteze din Paris: Scena lumii, de George Banu

Dan Romascanu

„Când mă gândesc la acea clipă, mă învăluie veșnicia” – Savatie Baștovoi

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult