Carti Carti de fictiune

Un roman real și necruțător al emigranților: „Anul fugarilor”, de Sunjeev Sahota

„Anul fugarilor”, de Sunjeev Sahota
Editura Art, Colecția Musai, București, 2020
Traducere de Virgil Stanciu

Literatură Indiană? Da, vă rog, fără nici un dubiu, interesată!

Sunt fascinată de literatura indiană, sunt fascinată de oamenii Indiei pe care-i văd trăind în textele romanelor. Această mare curiozitate față scriitorii indieni a început cu Jhumpa Lahiri. „Interpret de maladii” a fost ca o poțiune magică. După ce și-a făcut efectul, a început un șir de doze necesare pentru a-mi potoli dependența. Salman Rushdie a fost ca o supradoză, dar nu m-a omorât ca cititor, dimpotrivă, a fost ca jăratecul pentru calul răpciugos, m-a ridicat cu o clasă și a marcat o evoluție. Mi-a stârnit o poftă uriașă. Chiar dacă, după cinci volume, am constatat ca nu e egal ca valoare în toate scrierile lui, el este foarte sus în preferințele mele. Arundhati Roy a fost un elixir, realmente a fost o revelație scrierea ei, am plâns cu cartea terminată în mână și n-am s-o uit niciodată. Cealaltă Roy, care a creat o mare confuzie în mintea mea, adică Anuradha Roy, nu o poate ajunge pe tiza ei mai celebră, dar poate scrie o proză contemporană perfect viabilă, consistentă, fără nici o urmă de superficialitate.

Indra Sinha mi-a dovedit ca este ficțiune istorică bună despre India, iar Kenize Mourat, dimpotrivă, că dacă e prea romanțată nu mi se potrivește, deși informație reală și folositoare, s-a găsit chiar și în romanul ei.  Jeet Thayil m-a dus în “Narcopolis”-ul lui șocant și violent, și mi-a lămurit definitiv faptul că nu doresc să vizitez India în realitate. Anita Desai  scrie foarte bine, în maniera marilor clasici, și și-a transmis talentul literar fiicei ei Kiran Desai care a reușit să ia un Man Booker Prize, premiu pentru care mama ei a fost doar nominalizată. V.S. Naipaul, deși a luat nu doar Man Booker, ci chiar și un Nobel, nu mi-a intrat la inimă, însă ușa rămâne neîncuiată, încă îl aștept să mă uimească. India are încă mulți scriitori remarcabili necunoscuți pentru mine, unii necitiți, alții netraduși, deci inaccesibili. Vă recomand acest univers cu căldură, literatura indiană este aparte, este valoroasă, iar în ea, India este ca un vortex, am mai folosit această asemănare, o spirală nimicitoare și amețitoare, înțesată de zei și credințe, de tradiții și ritualuri, de onoare și prestigiu, toate fiind lucruri pentru care plătești cu viața. O țară a discrepanțelor, a extremei sărăcii, a corupției și a lipsei totale de șanse pentru clasele ei discriminate. Ea este fascinantă prin istorie, este tragică prin partiția dintre India și Pakistan, după ce a fost un colos sub imperiul Britanic, fapt care a avut consecințe uriașe asupra acestui stat.

Este Anul fugarilor versiunea din secolul 21 pentru Fructele Mâniei?

Apariția volumului Anul Fugarilor de Sunjeev Sahota la Musai a fost o veste care m-a umplut de bucurie, orice nume nou tradus merită întâmpinat cu recunoștință și interes. Intuiția mea nu a dat greș, romanul este o voce autentică, scrupulos dozată, care atinge puncte nevralgice, actuale. În parte politic, în parte social, traversând granițe, amestecând nații și culturi, Anul fugarilor se descrie ca unul dintre cele mai reale și necruțătoare romane ale emigranților din zilele noastre. Este îndreptățită asemănarea cu Fructele mâniei? În nici un caz nu este o obrăznicie această paralelă, o impertinență, așa cum a fost asemănarea cu Pământ american al scriitoarei Jeanine Cummins. Fără pedanterii și sentimentalisme, tonul egal, masculin și plin de luciditate a lui Sunjeev Sahota descrie calvarul emigrantului și imigrantului indian, unul și același, având două statute nefericite, odată al celui plecat, apoi al celui sosit, condamnat în ambele poziții, prins într-un limb înfiorător al ilegalității și al lipsei de orizont. Dacă la gura Infernului lui Dante erai întâmpinat cu vorbele Lăsați orice speranță voi care intrați, la fel, acești tineri, odată plecați pe drumul pe care îl consideră salvator, se înscriu într-o cursă care le va răpi nu doar speranța, ci statutul de om întreg. Deasupra liniei de start ar putea să scrie Uită că ești om. Sahota, precum Steinbeck, surprinde exact același lucru, ieșirea omului din umanitate. Când un om nu mai valorează cât un alt om, ci mult mai puțin. Momentul în care un individ devine sinonim cu o unealtă, una care poate fi de folos azi și fără nici o valoare mâine. Umanitatea devine un termen lipsit de însemnătate, devalorizat, care e împins în colțuri murdare, printre saltele pătate și spații insalubre, uzat de mâini muncite, mestecat în guri ce vorbesc limbi neînțelese, privit de ochi epuizați, animalici, de vinovați nevinovați.

Deși este un scenariu cunoscut, deși pare că este o temă prea des reluată in literatură, romanul Anul fugarilor demonstrează un lucru, anume că fiecare persoană devine, în suferința lui, o ecuație unică. Fiecare om descrie prin șirul lui de operații matematice, un altfel de poem al descompunerii, al deznădejdii, al luptei pentru supraviețuire. El va aduna, va împărți, vă ridica la putere sau va scădea, ca atâția alții, iar rezultatul poate îi este chiar egal cu al altuia. Dar indiferent câte alte milioane de oameni au suferit de foame până la momentul în care a ajuns să sufere el, foamea lui va fi trăită ca una nemaivăzută și nemaisimțită de nimeni niciodată. Va fi o senzație și o durere nou-nouță care va săpa în omul hăituit și chinuit o formă unică de om. Pentru el totul e diferit, e personal, este inconfundabil. Pentru el nimic din toate aceste nu s-a mai întâmplat, toate sunt despre el, toate sunt unice și ale lui.

Ca un paradox însă, noi suntem comuni tocmai prin unicitatea noastră. Toți suntem unici, o imensă masă de oameni unici. Asta face ca viața să ne poarte în căușul palmelor nu ca pe picături individuale, ci ca pe un ocean de apă în care este greu să se distingă cineva. Și fenomenul imigranților din marile orașe, privit de la distanță, oferă privirii mase mari de oameni care nu-și au locul, care strică peisajul și denaturează culoarea locală. Nu se văd indivizi, oameni distincți, cu nume și povești personale, oameni care pot fi înțeleși și salvați. Este perspectiva realității, a vieții.  În romanul Anul fugarilor se iese din această perspectivă,  se operează un zoom puternic, unul care surprinde nu doar persoane, detalii, ci țesuturi, structuri subcutanate. Scanarea pe care o face Sunjeev Sahota este ca Rezonanța Magnetică Nucleară. Este un RMN într-un țesut pe care societatea îl percepe străin, bolnav, dăunător. E o poveste a câtorva celule care vor fi urmărite de la momentul în care se aflau în țesutul mamă, până la momentul în care viața e pe cale să le extirpe ca pe o infecție cu puroi. Și iată că asta schimbă întreaga poveste. Ochiul vede altceva, ceva care, chiar dacă nu are mereu o justificare valabilă, are compoziția unui lucru care poate fi înțeles. Urechile vor auzi voci inteligibile.

Anul fugarilor pune în față povestea a patru tineri, sunt patru povești care se întrepătrund, iar până la finalul romanului foarte multe dintre lucrurile aflate despre ei vor avea forța să schimbe percepția asupra fenomenului pe care îl reprezintă. Pune lumină și asupra societăților care l-au generat. Această mare, informă și disprețuită masă de imigranți, va căpăta o altă consistență, o altă compoziție. Pentru toți va fi mai limpede ce se întâmplă, cui și de ce.

„Cine poate fi om, se întreabă, într-o lume ca asta?”

Să exemplificăm iluzia. Iluzia numărul unu este că Anglia este creată să-i ajute, să-i pese de ei, să știe cine sunt și ce nevoie au. Dar este vreun stat creat pentru asemenea cerințe?

„Să se concentreze și să facă ceva cu viața lui în Anglia, dacă tot îl miluise Domnul cu această șansă. În această privință, Avtar își îngădui puțin optimism. Trenurile veneau conform orarului afișat electronic. Paznicul nu așteptase bani ca să-i indice direcția corectă. Automobilele mergeau numai pe carosabil, în coloane lungi, ordonate. Erau toate indiciile unei țări bine organizate. O țară disciplinată. O țară care-și ajută locuitorii. O țară care ar putea să-l ajute și pe el.”

India este imensă, este un subcontinent. În ea se află un amalgam de culturi și religii, o diversitate de populații care nu se amestecă, un infinit de cutume și convingeri, legi nescrise, prejudecăți și incompatibilități. Religia este o binecuvântare și un blestem, obiceiurile sunt legi și legile pietre de moară. Ierarhiile sociale și imuabilele caste, condamnă oameni din naștere, împotriva firii și a naturii, după criterii care sfidează valorile occidentale într-o manieră inacceptabilă. Un indian este „proiectat” în cultura lui ca o piesă menită să intre într-un angrenaj care nu are nici o legătură cu occidentul, cu creștinismul, cu democrația.

Ceea ce se vede limpede în carte este că un om nu e doar el, el este o sumă. Un om poartă în el familia în care s-a născut și locul în care a crescut. Aceste elemente îl definesc, această casă populată se află interiorul lui și face exact ce face limba unui clopot. Când omul se zdruncină, clopotul cântă în limba lui, reverberează după cum este lovit din interior. Să poarte India în interiorul lui, să izbească ea în pereții minții lui, poate fi o tortură.

Iluzia numărul doi este că emigrezi pentru binele familiei, că familia știe ce faci și înțelege ce îți cere.

Pentru tine fac asta, știi? Pentru tine, familia mea și viitorul nostru, al tuturor. Măcar te gândești la mine vreodată când ieși în oraș să te distrezi? Te gândești cum trăiesc eu aici – trase cu degetul o linie pe marginea scaunului, adunând un strat gros de praf – în mizeria asta?”

Când un părinte pune în mâinile fiicei sale onoarea lui, cerându-i în schimb să calce peste convingerile ei, clopotul va cânta discordant și o va umple de nefericire.

„Narinder nu-l văzuse niciodată fără turban. Nu-i văzuse niciodată părul negru-cărunt strâns într-un coc în creștetul capului, nu văzuse niciodată pieptenele mic, tainic, maroniu, pe care-l folosea ca să-și țină părul prins. Nu se simțea deloc în largul ei.

O lacrimă se prelinse pe obrazul bătrânului.

– Onoarea unui sikh stă în copii săi și în pugri de pe capul său. Nu călca pe onoarea mea, beita.”

India este o mamă care croiește în mintea copiilor ei niște forme foarte aparte. Cu aceste tipare, indianul încearcă să se potrivească peste tot. Asta face să pară că lumea este un loc gândit potrivit pentru oricine, dar nu și pentru el.

Și totuși, indianul este un om. Societatea occidentală, cea bună și cea dreaptă, va crea la rândul ei o castă, un strat aflat foarte jos, unul situat sub nivelul bocancilor, unde, în marea lor majoritate, imigranții se aștern în primii lor ani din noua lor viață. Peste ei, vor călca cu naturalețe toți ceilalți, cei de deasupra, mângâiați de convingerea că este dreptul lor, iar că cei de dedesubt, asta merită, asta vor, asta au căutat odată ajunși acolo. Munca lor ilegală, munca lor care rezolvă treburile mizere, munca pe care nu o vrea nimeni altcineva, se face în tăcere, de multe ori în întuneric, în spațiile unde nu vrea să privească nimeni. Plătită prost, disprețuită, mâna imigrantului șlefuiește pantoful care-l calcă, îi sărută talpa pentru a nu primi șutul care-l aruncă afară, menține cu truda mâinilor lui aerul superior, aristocrat, al nobilei civilizații din statele emancipate.

Să ne oprim și la niște certitudini. Prima e că nu poți schimba și nu poți opri lumea, indiferent cât de nedreaptă este.

„Totul făcea parte dintr-o roată mai mare a lumii, de pe care nu le era îngăduit să se dea jos.”

Acești tineri nu înțeleg ce le rezervă ilegalitatea. Nu înțeleg că ea este o fisură înșelătoare, că pare mică și insesizabilă de la distanță, dar odată strecurați prin ea, nu îi așteaptă decât iadul. Se intră într-o lume în care nu au nici măcar protecția firavă a legalității și mai cu seamă intră într-o lume din care dispare compasiunea. Cine ar compătimi o persoană care încalcă legea? Devin instantaneu paraziți, infractori, oameni fără identitate, fără nici un fel de protecție.

Și ajungem la a doua certitudine, își vor pierde și ei compasiunea pentru oricine altcineva. Vor deveni de un egoism feroce.

„Te face să nu-ți mai pese decât de tine, vorbi Gurpreet calm. Viața asta. Face din orice o competiție. O încăierare. Pentru muncă, pentru bani. Pace nu există. Niciodată. Doar luptă pentru următoarea slujbă. Și dă-i și dă-i și luptă. Nu contează cu cât ești mai puternic decât toți ceilalți. Mereu există un pârlit de chamaar cu care trebuie să împarți munca, ori un flăcău bogat care-și permite o nevastă.

Poate exista liman. Dacă el reprezintă lucrul după care au năzuit, este o altă poveste. Înainte de a se salva din această cursă infernală, trebuie plătit prețul, iar felul în care ei plătesc este exact ce cartea arată cu prisosință, până la ultimul bănuț. Unii își vor pierde credința, alții sănătatea, unii tinerețea sau bucuria de a trăi în locul greu obținut în bătrâna Anglie. Adevărat este că pe toate acestea le poți pierde în orice alte circumstanțe, unele lipsite total de inedit. Unii ne pierdem de noi, de valorile și bucuriile noastre stând în fotoliu casei părintești. E posibil ca oameni care au suferit aceleași pierderi să nu semene deloc, tocmai pentru că felul în care viața i-a păgubit i-a transformat în oameni foarte diferiți. Poate că în coș ei au același lucru, dar lecția predată de viață este una care face diferența.

Inițial, Anul fugarilor m-a dus cu mintea la romanul Americanah al Chimamandei Ngozi Adichie. Dar nu îl egalează. Este o diferență între cele două, deși intră în aceleași spații. Amândoi au un ochi inteligent și pătrunzător, dar în vreme ce cu Sahota te uiti la un film realist proiectat pe un ecran, căruia îi faci analiza de unul singur, la final, în romanul scris de Adichie diseci cu ea împreună toate conotațiile, ajungând să obții un mare discurs despre rasism, și mai ai impresia că ai facut și parte din film, ai jucat în el, ai stat la masa protagoniștilor. Există o lipsă a intimului, a destăinuirii dintre patru ochi în romanul scris de Sunjeev Sahota, și este, bineînțeles intenționată. Prin asta, Anul fugarilor obține personaje în care pot fi însumate mai ușor grupuri întregi de indivizi și, mai mult, că nu e neapărat necesară amprenta emoțională, implicarea afectivă pentru a demonstra ce ai de demonstrat.  Si iată, ne întoarcem din nou de la unic, de la picătură, la oceanul în care nimeni nu se diferențiază de nimeni. Poate că umanitatea se poate măsura la orice scară, individul reflectând oceanul, și invers. Societățile sunt precum indivizii iar indivizii precum societățile. India  încape într-un om iar un om poate rezuma toată India? Poate că unul nu, dar patru, da.

Tochi, Avtar, Randeep și Narinder.

Puteți cumpăra cartea: Editura Art/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografie autor: The Guardian)

Articole similare

Foe, de J.M. Coetzee

Jovi Ene

Drama refugiaților din Siria: ”Apicultorul din Alep”, de Christy Lefteri

Jovi Ene

L-am servit pe regele Angliei, de Bohumil Hrabal

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult