Carti Carti de fictiune

Trei romane care nu prea m-au impresionat. Autori: Arundhati Roy, Hanif Kureishi, Nikos Kazantzakis

”Dumnezeul lucrurilor mărunte”, de Arundhati Roy
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din engleză de Luana Stoica
Note de Luana Stoica și Adelina Patrichi

Nu neapărat dacă citești despre un roman care a câștigat Booker Prize, înseamnă că vei fi mulțumit sau îți va împlini așteptările. ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” a câștigat acest prestigios premiu în 1997, dar pentru mine a reprezentat, la lectură, aproape un chin, fiind un roman foarte alambicat, cu o permanentă pendulare între trecut, prezent și viitor. Pe alocuri, chiar prea pretențios, cel puțin pentru o categorie de cititori în rândul căreia mă consider, aceea a cititorilor simpli, care vor o poveste interesantă și prezentată într-un mod destul de clar.

Desigur, există și multe elemente asupra cărora merită să zăbovim și care sunt prezentate într-o manieră care stârnește interesul cititorilor. În primul rând, este un volum din care înțelegem mai bine India profundă, cea în care oamenii se împart încă în categorii bine stabilite, unde domină încă sistemul castelor, iar relațiile sociale sunt definite de faptul că ești Tangibil sau Intangibil. Intangibilii, acei care aveau meserii murdare (precum gunoieri sau cei care curăță toaletele), dar și urmașii lor, nu aveau voie să atingă sau să fie atinși de cei din castele superioare. Distincția dintre aceste două mari categorii se observă perfect din acest roman, pentru că familia aflată în prim-planul acțiunii, o familie de castă superioară, beneficiază sau suferă de-a lungul timpului din pricina acestei împărțiri nedrepte a oamenilor:

”Copil fiind, Velutha venea cu Vellya Paapen la ușa din spate a Casei din Ayemenem să aducă nucile de cocos pe care le culeseseră din copacii din curte. Pappachi nu permitea accesul Paravanilor în casă. Nimeni n-ar fi făcut-o. Ei nu aveau voie să atingă nimic atins de Tangibili. Casta Hindușilor și Casta Creștinilor. Mammachi le spusese lui Estha și Rahel că își mai amintea încă de o vreme, în copilăria ei, când se aștepta de la Paravani să se târască înapoi cu o mătură, ștergându-și urmele pentru ca brahmanii sau creștinii siriaci să nu pângărească pășind din greșeală pe urmele unui Paravan. Pe vremea lui Mammachi, Paravanii, aidoma altor Intangibili, nu aveau voie să meargă pe drumurile publice, nici să își acopere partea superioară a trupului, nici să poarte umbrele. Trebuiau să își pună mâinele la gură atunci când vorbeau, pentru a-i feri de respirația lor poluată pe cei cărora li se adresau.” (pag. 76-77)

Atunci când Ammu are o relație cu Velutha, pare că totul se va prăbuși în lumea închisă a castelor și amândoi vor avea de suferit. De altfel, aceasta pare a fi o altă caracteristică a romanului, aceea că suferința pare să însoțească pretutindeni personajele, care sunt împovărate de dureri, de opreliști sociale sau de restricții, nu arareori chiar de moarte violentă. Fie că vorbim despre cei doi copii, personaje principale, Rahel și Estha, de adulți, bunici, mătuși, conducători ai partidelor politice sau ai localității, comuniști sau marxiști, paravani sau brahmani, toate personajele sunt departe, în majoritatea cazurilor, de ceea ce putem considera a fi fericire. Pentru ei, orice eveniment se poate transforma în suferință și deseori acest lucru chiar se întâmplă.

Dincolo de aceste lucruri, poate, interesante (sistemul castelor indiene și aplecarea spre suferință), nu m-am regăsit în acest roman poetic și întortocheat.

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.


”Nimicul”, de Hanif Kureishi
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din engleză de Cristian Ionescu

”E adevărat, i-am spus că: ”După ce mor, sper să-ți găsești un bărbat bogat, cu un penis arătos, care să aibă grijă de tine”, dar credeam că e de la sine înțeles că, atunci când o să mor, o să-și taie venele cu o sticlă spartă, după ce mai întâi își va fi pierdut mințile și smuls tot părul din cap.” (pag. 34)

Deja de 10 ani, Waldo nu se mai poate îngriji singur, întrucât picioarele nu-l mai ascultă. Asta nu înseamnă că nu muncește, misiunea sa de om cunoscut în arta cinematografiei continuă, dar mișcările îi sunt compromise și toată viața sa înseamnă dependență față de frumoasa și mai tânăra soție. Pe undeva, faptul că ea își găsește un amant tânăr este de înțeles, de vreme ce ultima partidă de sex dintre soți a fost demult, au trecut ceva ani.

La prima vedere, așadar, suntem în fața a două mari subiecte, care, împreună și doar în acest format, privesc dragostea: triunghiul amoros și voyeurismul. În privința triunghiului amoros, el nu există neapărat în mod concret, având în vedere suferința fizică a soțului. Există un duo bine stabilit – soție și amant – și, separat, contând numai în privința succesului din trecut și al banilor, soțul. Care nu mai poate ”presta” și se aruncă în patima suferinței psihice, dublată de un voyeurism pe care și-l dorește din toate puterile:

”Acum a descoperit câteva. Recuperează timpul pierdut. Nu-i niciodată prea târziu. Pe măsură ce vocile continuă, sunt cuprins de groază și excitare. Poate că senzațiile sexuale se atenuează, dar am aflat pe pielea mea că libidoul, ca și Elvis și gelozia, nu moare niciodată. Știu oameni activi sexual la optzeci și cinci de ani. Cine a spus că ai nevoie de erecție, de un corp sau de orgasm ca să faci sex?” (pag. 10)

Așadar, suntem în fața câtorva subiecte incitante, cu referințe la iubire și la sexualitate, și în fața unui autor renumit. M-am întrebat: să fie un roman despre voyeurism? Să fie despre dragostea ”până la adânci bătrâneți”? Să fie despre fidelitate? Pentru că senzația finală este că Hanif Kureishi a vrut să discute despre toate acestea, le-a atins tangențial și rezultatul a fost un roman slab, despre ”nimic”, așa cum îi spune și titlul.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.


”Grădina de piatră”, de Nikos Kazantzakis
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din franceză și note de Alexandra Medrea-Danciu

”Mă înăbușeam; femei, idei, acțiune politică, sau călătorii?… Am ales călătoria drept soluția de salvare.” (pag. 5)

Nikos Kazantzakis, aflat în floarea vârstei (52 de ani), a decis să plece într-o călătorie în Orientul îndepărtat, în țări care și atunci, dar și acum, ne par exotice, precum China și Japonia. Nu pare deloc o călătorie de informare asupra frumuseților acestor țări (deși este și asta), ci mai degrabă o călătorie de descoperire a propriului sine, precum și de necesare transformare lăuntrică. Tocmai de aceea, în prea puține momente aflăm informații de natură turistică, adaptate la nivelul perioadei interbelice.

Conform datelor citite pe coperta a patra, Grădina de piatră este singura carte a lui Kazantzakis în care autorul-narator figurează ca personaj principal. Și, da, este adevărat că naratorul nostru este construit după chipul și asemănarea autorului, atât în privința descendenței sale (sunt destul de dese pasajele în care se face trimitere la Grecia antică), cât și în privința ideilor politice, atunci când naratorul vede cumva îndreptățite ideile și ascensiunea comunistă din China.

Japonia și China erau rivale în lumea interbelică și aceasta se observă nu numai din afirmațiile naratorului, ci și acțiunile și cuvintele celor pe care îi întâlnește de-a lungul peregrinărilor lui. Japonia, în mod evident, i se pare lumea mai închistată în tradiții, ritualuri și ”stimă” națională, o națiune care se consideră mai iluminată și mai importantă decât vecinii săi și decât străinii albi. Vechea Japonie încă rezistă – avem parte de chimonouri, gheișe sau lampioane colorate – dar se simte pe undeva cucerirea treptată a străinilor.

”Am găsit în această aventură ceea ce căutasem. Am făcut să se ivească din ocean o Japonie având chipul dorinței mele.” (pag. 43)

Am simțit însă că adevărata redescoperire a sinelui a venit odată cu zilele petrecute în China. Pentru că, dincolo de aflarea trăsăturilor ”rasei galbene”, cu dorința ei de filozofare, de sacrificiu, de ordine, de respectare a strămoșilor și a ritualurilor, naratorul nostru pare să se descopere pe sine, îndrăgostindu-se. De o tânără chinezoaică, cu probleme fizice, foarte conservatoare, dar care, prin fiecare privire a sa, promite o fericire viitoare, deși improbabilă:

”A trăi cu o astfel de femeie făcută din tăcere și din privire, cu mâini atât de delicate și atât de promițătoare, cu gesturi atât de supuse și în același timp atât de mândre și de sigure – ce îmbogățire a vieții de fiecare zi!” (pag. 165)

Dincolo de acestea însă, nu suntem în fața unei acțiuni propriu-zise. Deși este o carte mult mai valoroasă, din punctul meu de vedere, decât cele prezentate mai sus, călătoria prin ”grădina de piatră” este un imperiu consacrat mai degrabă filosofiei decât cărților de călătorie sau de dragoste. Naratorul nostru nu caută ”să cucerească” lumile în care călătorește, ci să se descopere pe sine, dar și filosofiile sau religiile care definesc populațiile care locuiesc acolo. În unele momente, călătoria lui capătă fluență, în altele, există prea multă introspecție care, până la urmă, este, prin definiție, strict personală. Și atunci nu îl privește decât pe narator, indiferent cât de publică este confesiunea lui.

”Să ai ochi și urechi, îmi ziceam, ce fericire! Să vezi, să auzi această feerie superbă, lumea. Să alergi, din leagăn până la mormânt, aruncând priviri lacome în dreapta și-n stânga!” (pag. 186)

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.

Articole similare

Simona Sora, Andreea Rasuceanu, Angelo Mitchievici si Denisa Comanescu prezinta romanul “Foamea” de Knut Hamsun

Jovi Ene

6 considerații despre înțelepciunea lupilor

Jovi Ene

Sora, de Rosamund Lupton

Iulia Dromereschi

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult