„Ce nu poate fi rostit”, de David Szalay
Editura Trei, București, 2025
Traducere de Anca Bărbulescu
Romanul Ce nu poate fi rostit (Flesh), semnat de David Szalay, distins cu Booker Prize 2025, este una dintre acele cărți care își extrag forța nu din ceea ce afirmă în mod explicit, ci din tot ceea ce omite sau poate chiar refuză să spună. Apărut în limba română la Editura Trei, tradus din limba engleză de Anca Bărbulescu, romanul propune o incursiune lucidă și incomodă în intimitatea unei conștiințe masculine fragmentate, urmărind parcursul unui personaj pentru care viața nu se articulează în jurul sensului, ci în jurul derivațiilor acestuia.
Istvan, protagonistul, este un bărbat taciturn, definit mai degrabă prin absență decât prin prezență. Vorbește puțin, reacționează minimal și pare, la prima vedere, aproape opac, fără să fie spectaculos, afundat într-o mediocritate dusă până la limita ermetismului, acesta ne poartă printr-un stil narativ plat, în parcursul său. În ciuda acestei simpliăți ce răzbate din modul în care meditează, sau nu meditează la propria condiție, existența lui este marcată de o succesiune de rupturi: traume personale, experiențe sexuale destabilizatoare și traversarea unor contexte sociale în continuă schimbare. Astfel, personajul nu este construit prin introspecții ample sau confesiuni directe, ci prin acumulări de gesturi, decizii și situații-limită care îl împing constant într-o zonă de instabilitate. Această tehnică de construcție face ca Istvan să devină mai degrabă un spațiu de proiecție pentru cititor decât o conștiință complet explicată.
Unul dintre elementele definitorii ale romanului este modul în care autorul lucrează cu limbajul și tăcerea. Scriitura este directă, aproape austeră, lipsită de ornament, dar nu simplificatoare. Dimpotrivă, această economie a expresiei creează o tensiune continuă între ceea ce este spus și ceea ce rămâne suspendat. Dialogul capătă un rol esențial, structurând adesea acțiunea într-o manieră apropiată de dramaturgie. Replicile sunt scurte, uneori fragmentare, iar lipsa explicațiilor amplifică senzația de disconfort și de ambiguitate. În acest sens, romanul poate fi pus în relație cu estetica lui Ernest Hemingway, în special cu teoria „aisbergului”, unde semnificația reală se află dincolo de suprafața textului.
Totuși, dacă la Hemingway tăcerea are adesea o dimensiune eroică sau etică, la David Szalay ea devine mai degrabă un simptom al dezarticulării interioare. Istvan nu tace pentru că ar avea ceva de protejat, ci pentru că nu dispune de instrumentele necesare pentru a-și formula experiența. În acest punct, romanul se apropie mai mult de o anumită tradiție est-europeană, în care individul este prins între determinări istorice, sociale și intime, fără a avea acces la o formă coerentă de expresie. Se pot identifica ecouri din proza lui Imre Kertész sau chiar din tensiunile morale ale personajelor lui Fiodor Dostoievski, însă fără dimensiunea confesivă sau febrilă a acestora.
Un alt aspect important este estetica banalului pe care romanul o cultivă cu consecvență. Viața lui Istvan nu este spectaculoasă în mod constant. Dimpotrivă, este alcătuită dintr-o succesiune de episoade aparent anodine, peste care intervin, uneori brutal, evenimentele tragice. Relația cu femeia matură de la începutul cărții, marcată de uciderea soțului acesteia, introduce o fisură majoră în această aparență de normalitate. Totuși, nici acest eveniment nu este tratat în registru melodramatic. Autorul evită intensificările emoționale evidente și preferă să lase impactul să se manifeste indirect, în modul în care personajul continuă să existe, să se deplaseze, să intre în alte relații.
Această strategie narativă transformă romanul într-o explorare a felului în care trauma nu este neapărat conștientizată sau verbalizată, ci absorbită în structura cotidianului. Evenimentele nu sunt puncte de culminație, ci elemente care deformează treptat percepția realității. În acest sens, cartea poate fi citită ca o meditație asupra modului în care experiențele-limită nu generează întotdeauna revelații, ci, dimpotrivă, pot duce la o formă de amorțire.
Dimensiunea corporală, sugerată chiar de titlul original, Flesh, joacă un rol central în economia romanului. Sexualitatea nu este prezentată ca un spațiu al intimității sau al conexiunii autentice, ci ca un teritoriu al explorării, al tensiunii și, uneori, al alienării. Relațiile lui Istvan sunt marcate de o lipsă de ancorare afectivă, iar interacțiunile sale par să confirme mai degrabă imposibilitatea apropierii reale. Corpul devine, astfel, un loc al contradicțiilor: sursă de plăcere, dar și de neliniște, de afirmare și, simultan, de pierdere a controlului.
Un concept care poate fi utilizat pentru a înțelege evoluția personajului este cel de „grooming”, în sensul modelării treptate a identității prin influențe externe. Istvan nu își construiește un sine autonom, ci este, în mare măsură, rezultatul interacțiunilor și al contextelor în care este plasat. Fiecare relație, fiecare mediu contribuie la conturarea unei identități instabile, aflate permanent în negociere. Această perspectivă accentuează ideea că individul contemporan nu mai este un nucleu fix, ci o configurație fragilă, supusă transformărilor continue.
Din punct de vedere stilistic, autorul mizează pe o formă de minimalism care nu exclude complexitatea, ci o redistribuie. Caracterizarea este succintă, descrierile sunt reduse la esențial, iar accentul cade pe ritmul intern al narațiunii. Această economie de mijloace nu diminuează intensitatea textului, ci, dimpotrivă, o amplifică prin concentrarea semnificației. Cititorul este invitat să participe activ la construcția sensului, să completeze golurile și să interpreteze indiciile subtile oferite de text.
În peisajul prozei contemporane, Ce nu poate fi rostit se înscrie într-o direcție care privilegiază fragmentarul, ambiguitatea și explorarea zonelor liminale ale experienței. Poate fi pus în dialog cu scriitori precum Karl Ove Knausgård, prin interesul pentru viața cotidiană și pentru detaliul aparent insignifiant, sau, deși puțin forâată comparație ca nivel de complexitate a narațiunii, cu Michel Houellebecq, prin modul în care abordează alienarea și dezagregarea relațiilor umane. Totuși, David Szalay își păstrează o voce distinctă, mai reținută, mai puțin polemică, dar nu mai puțin incisivă.
În cele din urmă, romanul impresionează prin capacitatea sa de a construi o atmosferă în care sensul nu este oferit, ci sugerat, iar experiența umană apare ca o succesiune de încercări de adaptare la un real instabil. Este o carte despre ceea ce rămâne nespus nu din pudoare, ci din incapacitate, despre acele zone ale existenței care nu pot fi articulate fără a fi, în același timp, deformate. Prin această strategie, David Szalay reușește să creeze un text care persistă dincolo de lectură, tocmai prin ceea ce alege să nu clarifice.
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cărturești.ro.
Sursa foto autor: amheath.com
