Tărâmul morții. Europa între Hitler şi Stalin, de Timothy Snyder (II)

Tărâmul morții. Europa între Hitler şi Stalin, de Timothy Snyder

Editura Humanitas, Bucuresti, 2012
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin

Prima parte aici.

În această întinsă zonă a morţii, după cum o numeşte autorul, situată între Polonia şi vestul Rusiei, până unde au ajuns trupele germane, zonă în in care se aflau situate Polonia interbelică (destul de diferită geografic faţă de Polonia actuală, având în vedere că aproximativ jumătate din Polonia interbelică a fost anexată de URSS atât în 1939, cât şi la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiindu-i oferite în schimb însemnate teritorii germane din Prusia Orientala şi din Germania propriu-zisă) Ţările Baltice, R.S.S. Bielorusă şi R.S.S. Ucrainiană s-au derulat, în principal, experimentele morţii, cele două terori suprapunându-se. «Din cei paisprezece milioane de civili şi de prizonieri de război omorâţi în zona morţii între 1933 şi 1945, peste jumătate au murit pentru că au fost privaţi de hrana. Europeni au înfometat cu bună ştiinţă europeni, într-un număr înfiorător de mare, la mijlocul secolului XX. »[1]

În Ucraina circa 3,5 milioane de oameni au fost victimele politicilor de exterminare staliniste între 1933 şi 1938, iar apoi aproximativ acelaşi număr de oameni a fost asasinat de sistemul totalitar nazist între 1941 şi 1944, în special evrei, dar nu numai, căci naziştii au un bilanţ sumbru. Ceea ce este paradoxal la acest sistem totalitar este că doar izbucnirea cu complicitatea URSS[2] a celui de-al Doilea Război Mondial a oferit posibilităţi ample, nelimitate, de exprimare bestiei naziste, până la 1 septembrie 1939 bilanţul criminal al Germanie naziste fiind unul incomparabil mai mic decât cel al partenerului său sovietic. Probabil că fiind circumscris doar la cadrul Germaniei propriu-zise, Hitler nu a dorit să-şi îndepărteze radical opinia publică germană care, chiar şi în minţile diabolice ale unor oameni precum Hitler şi Himmler, conta.

Ambele regimuri au fost indiferente la suferinţele celorlalţi. O notă comună este dată şi de faptul că masacrele îi vizau mai degrabă pe alţii decât pe germani sau ruşi care şi în sistemul stalinist au avut mult mai puţin de suferit decât celelalte popoare sovietice[3] « A crede că o suferinţă imensă trebuie să fie asociată cu un progres mai mare înseamnă a accepta un soi de tanic masochism : prezenţa durerii e semnul unui bine imanent sau emergent. A duce tu însuţi mai departe acest tip de raţionament înseamnă sadism greu de înţeles : dacă am produs durere a fost pentru că există un scop superior, pe care îl cunoaşte.»[4] Istoricul american face referiri şi la competiţia cine a avut cel mai mult de suferit în cel de al Doilea Război Mondial, o dezbatere fără sens, menită doar a umfla datele statistice pentru că, ştim bine, istoricii naţionalişti au darul de a exagera cantitativ statutul de victimă, pentru a folosi formularea inspirată a lui Snyder. În plus, istoricii oficiali din zona folosesc victimele după cum le convine. De exemplu, un evreu din Polonia Orientală, fusese cetăţean al acestui stat până la 17 septembrie 1939 când a devenit cetăţean sovietic şi, indiferent de sentimentele lui faţă de evreitatea sa, pe care i le-au asumat naziştii, a fost asasinat în această calitate. Acest om a putut fi (şi a fost) contabilizat atât de către autorităţile polone postbelice, de cele sovietice cât şi de Israel şi poporul evreu. «Numai o istorie a masacrelor poate să unească cifrele cu amintirile. Fără istorie, amintirile devin particulare, ceea ce în zilele noastre înseamnă naţionale ; iar cifrele devin publice – cu alte cuvinte, un instrument în competiţia internaţională pentru statutul de martir.»[5]

O altă notă comună acelor două totalitarisme este re-trasnformarea unor mari grupuri etnice sau sociale în sclavi pe care instanţele superioare, autorităţile de stat le puteau folosi după bunul plac. Sistemul stalinist a folosit atât criteriul social (burghezii, culacii), cât şi pe cel naţional (polonezii sovietici au avut cel mai mult de suferit în Uniunea Sovietică interbelică proporţional cu numărul lor infim – 400.000 de polonezi din URSS– aveau să moară ca urmare a politicilor staliniste) Mai puţin cunoscută este istoria celor opt milioane de sclavi slavi (ucrainieni, bieloruşi, polonezi) care munceau în Germania la sfârşitul războiului. Snyder surprinde paradoxul ”Era un rezultat destul de nefiresc, chiar şi după standardele rasismului nazist. Bărbaţii germani au plecat peste hotare şi au omorât milioane de suboameni doar ca să importe milioane de alţi suboameni ca să facă în Germania munca pe care bărbaţii germani ar fi făcut-o ei înşişi dacă nu ar fi fost peste hotare, omorând suboameni. Efectul net, lăsând deoparte uciderile în masa de peste hotare, a fost că Germania a devenit o ţară mai slavă decât fusese vreodată în istorie.”[6] Recurgerea la sclavagism în secolul al XX-lea îşi are originile şi într-un imens complex de superioritate (rasială, în cazul germanilor dar şi japonezilor sau socială, în cazul comuniştilor sovietici) combinat cu o chemare messianică de re-modelare a realităţii. Dostoievski intuia aceasta în Idiotul când scria celebra sentinţă « dacă nu exista Dumnezeu atunci totul este posibil ». În mod relevant, nici comuniştii sovietici nu credeau în Dumnezeul creştin dar nici naziştii germani

«Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin» este o carte remarcabilă atât prin informaţia abundentă, ţinuta grafică, includerea unor hărţi amănunţite, care ajută la localizarea cu exactitate a teatrelor sau mai degrabă cimitirelor tărâmului morţii (de exemplu, Varşovia a fost complet ştearsă de pe suprafaţa pământului  în vara anului 1944, pierzând mult mai mulţi locuitori morţi decât ambele bombardamente atomice americane), cat şi prin incluziunea într-o singură pistă analitică a nenumăratelor crime ale celor două sisteme totalitare care, de obicei, sunt analizate separat. Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între cele doua sisteme ale morţii de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lăudabilă şi reparatorie. «Cu toată complexitatea sa, istoria este ceea ce avem cu toţii şi putem împărtăşi cu toţii.(…)Fiecare înregistrare a unei morţi sugerează, dar nu poate înlocui o viaţă unică. Trebuie să putem să ţinem cont nu numai de numărul de morţi, ci şi de fiecare victimă ca individ. »[7]

Nu trebuie să uităm că «Victimele erau oameni ; o identificare reală cu ei ar fi implicat încercarea de a le înţelege viaţa, mai degrabă decât moartea. E mai puţin atrăgător, dar mai imperativ din punct de vedere moral, să înţelegi acţiunile făptaşilor. La urma urmei, pericolul moral nu este niciodată să devii victimă, ci să devii făptuitor sau privitor de pe margine.»[8] Reconfortant în aceasta analiza este faptul că singurul regim politic care a supravieţuit furiei criminale a secolului trecut este tocmai democraţia susţinută de eficacitatea şi incredibila capacitate a de produce prosperitate a capitalismului economic, forme cărora puţină lume în Europa răvăşită de extremisme le mai acorda şanse, în timp ce utopiile universaliste sau etniciste-rasiste, din fericire pentru omenire, au dispărut într-o  baie de sânge.