„Fata care s-a transformat în bețișoare” de Natsuko Imamura
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2023
Traducere din limba japoneză de Magdalena Ciubăncan
Am deschis această carte cu o reală curiozitate, fiind o fană a literaturii japoneze, dar fără a cunoaște nimic despre autoare. Și iată ce am aflat despre ea: Natsuko Imamura, născută în 1980, în orașul Hiroshima, este o scriitoare prolifică și deținătoare a mai multor premii: Osamu Dazai (decernat în 2010 pentru microromanul de debut Fata cea nouă), Yukio Mishima în 2011, Hayao Kawai în 2016, Akutagawa în 2019 (pentru romanul Femeia cu fustă violet, deja tradus și-n România, la aceeași editură).
Fata care s-a transformat în bețișoare este un volum ce conține trei povestiri, al căror fir roșu îl constituie prioritar universul feminin, mai ales cu accent pe explorarea relațională a personajelor feminine însingurate.
Prima povestire, care dă de altfel și titlul volumului, o aduce în prim plan pe Asa și diversele probleme de integrare pe care le experimentează în copilărie și adolescență. În urma unui accident este rănită și pentru că nimeni nu apare să o salveze, își dorește să devină un copac, ceea ce se întâmplă! Apoi este tăiată și transformată în bețișoare de mâncat și ajunge în familia unui tânăr, unde asistă la toate bucuriile și necazurile lui și se va împrieteni cu alte obiecte – foști oameni.
Pe lângă Asa, care se transformase în bețișoare de mâncat, în casa tânărului mai erau Mana, care se transformase în pernă, Shō, preschimbat în clanță, Yūta, băiatul care se făcuse plapumă, […] și încă alți câțiva. Toți avuseseră, mai ales în copilărie, experiențe asemănătoare celor trăite de Asa, gustând încontinuu amărăciunea și dându-și apoi sufletul.
Această narațiune tristă despre respingere și internalizarea marginalizării devine puternică printr-o schimbare inedită de perspectivă, de la om la obiect, dar care pare a nu fi deloc surprinzătoare în contextul umilitor al experienței de viață a lui Asa. Transformarea pare o decizie naturală, posibilă chiar, menită să-i redea personajului demnitate și control asupra a ceea ce experimentează.
În a doua povestire, Nami, care a fost în cele din urmă nimerită, fuge de oricine pentru a nu fi lovită, până într-o zi când înțelege că nevoia de a nu mai evita contactul uman este mai mare.
Nami s-a transformat într-o ființă care nu fugea. Nu fugea. Orice s-ar fi întâmplat, nu fugea. Nici de ghinde, nici de baloane cu apă, nici de mingi, nici de doze goale, de nici un fel de lucru aruncat spre ea. Față de chinul fugii, atacul și durerea pe care le experimenta doar un pic în momentul în care era nimerită nu însemnau nimic. La capătul durerii era ceva. […] o palmă blândă și caldă, un loc sigur. Nami nu putuse nici măcar o dată să ajungă acolo. De ce oare? Pentru că nu fusese nimerită. Dacă ar fi fost, ar fi putut. Cu siguranță. Nu se putea ca toți să reușească, și ea nu. Putea ajunge. Avea să ajungă. Azi. În clipa asta.
Și atunci începe plimbări în cele mai aglomerate locuri și așteaptă să fie lovită. Dar experimentează un tip nou de bullying – prin indiferență. Pentru că ceilalți nu o bagă în seamă, își dă singură pumni în față. Puținele momente luminoase din viața ei sunt palide.
Având în centru un personaj feminin izolat în singurătatea sa constantă, acest text pare să susțină atmosfera din povestirea precedentă, cu o notă și mai pregnantă, mult mai palpabilă, dureroasă și nedreaptă. Toate detaliile/obiectele/(in)acțiunile care produc rău personajului potențează acest caracter perpetuu al suferinței. Finalul se încadrează oarecum pe linia povestirii anterioare, rezolvând tensiunile printr-o soluție ce se impune ca fiind corectă pentru personaj.
Cea din urmă proză a volumului, Amintirea unei seri, debutează cu vocea personajului feminin, care se afla în șomaj de 15 ani și stă în casă, letargică. Alungată de acasă, ea ajunge să se târască și să mănânce de pe jos:
Trecătorii nu-mi dădeau nici o atenție, iar eu mâncam floricelele una după alta. Erau deja câteva ore de când plecasem de acasă, iar în tot acest timp oamenii fie mai evitaseră, fie pășiseră peste mine și trecuseră mai departe. Lumea de afară era totuși mai sigură decât îmi imaginasem eu. O singură dată am fost călcată, dar mi s-au cerut atâtea scuze, încât până la urmă parcă am început să mă simt eu prost. Oricum ai fi privit lucrurile, de vină eram de fapt eu, care stăteam întinsă pe marginea străzii.
Se împrietenește cu un bărbat care se deplasa în aceeași poziție, Jack, și trăiește o perioadă relativ fericită.
Este o povestire ce pare mai romantică și mai puțin dramatică decât celelalte, dar ideea de bază se menține și izolarea personajului feminin, la margine, este foarte evidentă. Deși încearcă să se adapteze la o nouă viață de familie, ea nu este satisfăcută. Rămâne pe fundal o senzație acută de lipsă.
Ca punct comun al celor trei texte, am remarcat stilul minimalist, clar, fără înflorituri, pe alocuri, chiar dur, ce susține o alienare profundă a personajelor. Observ că autoarea are o predilecție pentru tragism, prin această însingurare feroce a personajelor pe care o poți simți acut la nivelul corpului. Singurătatea ca dispariție din viață, într-un fel sau altul. O tristețe enormă ca un șoc.
La final, pot spune cu certitudine că mister și bizarerie am așteptat, asta am și primit. Povestiri care par a se citi ușor, dar care poartă sensuri adânci. Recomand acest volum cu precădere celor pasionați de literatura japoneză sau cu gust mai pronunțat pentru ciudățenii și mici obsesii sau personaje/acțiuni atipice.
Lectură plăcută!
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Sursă foto autoare: https://www.goodreads.com/author/show/7596258.Natsuko_Imamura; Sursă foto copertă carte: Libris.ro)
