Carti Literatura romaneasca Recomandat

Sebastian, ceilalți și-un câine, de Mihai Radu

Sebastian, ceilalti si-un ciine”Sebastian, ceilalți și-un câine”, de Mihai Radu

Editura Polirom, Colecția ”Ego.Proză”, Iași, 2014

Moto: ”Până la urmă, fericirea care nu mai este ar fi bine să poți s-o uiți.”

Romanul lui Mihai Radu pornește greu, dar devine cu fiecare pagină ce trece spre finalul cărții din ce în ce mai interesantă și captivează cititorul treptat, până la momentul în care nu mai poate lăsa cartea din mână. Chiar dacă este o abordare în stilul filmului românesc minimalist, chiar dacă înfățișează o Românie reală, fără a marja niciun moment pe planul fantasticului, chiar dacă este un roman citadin, forța personajelor te atrage imediat și ajungi să simpatizezi cu ele, indiferent de defectele acestora.

Sebastian, personajul principal, este o personalitate complexă, controversată. Dacă îl privești de departe, fără a-i diseca viața, este un om obișnuit, un funcționar la o primărie de sector, niciodată destinat de a ieși din mediocritate. Vine zilnic la muncă, își ocupă locul la calculatorul vechi pentru a citi apoi presa, comunicatele instituțiilor, funcția lui fiind destinată tocmai mass-mediei. Relația sa cu colegii se rezumă la câteva cuvinte schimbate zilnic, nici chiar cu Damaschin, celălalt bărbat din birou, nepărând să aibă prea multe în comun, poate cu excepția pasiunii pentru filmele porno. Fără calități, dar și fără defecte, un funcționar așa cum sunt mulți alții în țara asta.

Treptat însă, îl descoperim și ajungem chiar să îl simpatizăm: este în același timp temperamental și liniștit, este cinic, are temeri pe care le ascunde în alcool, fără să conștientizeze că trecutul îl poate ajunge din urmă. Frica de procurori este o astfel de temere: acum câteva zile, aceștia au venit la primărie și l-au interogat pe Damaschin, iar Sebastian nu știe cum să afle mai multe amănunte, mai ales că acesta lipsește o perioadă de la serviciu. Se simte amenințat la rândul său? Ce fapte a făcut de stă în starea asta perpetuă de neliniște? Aflăm treptat amănunte, dar paradoxal pentru noi, nu îl condamnăm, ci sperăm chiar să scape din încerciurea faptelor din trecut.

Mi-a plăcut mult maniera de gândire a lui Sebastian. Judecă oamenii cu atenție și vorbește rareori fără să fie întrebat. Își tine gândurile pentru sine, dar pe de altă parte Mihai Radu a ales să ne dezvăluie ceea ce gândește. Este foarte atent la ceea ce vorbește ceilalți și devine foarte amuzant prin luarea cuvintelor acestora în sens literal, la propriu, deși e suficient de inteligent pentru a distinge această diferență. Iată un exemplu:

”-Mi-aș da o mână să slăbesc cât ai slăbit tu! S-a gândit că, într-adevăr, dacă și-ar tăia o mână, ar cântări, oricum, ceva mai puțin. Dar, totuși, cui și-ar da-o? Asta e întrebarea. Cine ar vrea și pentru ce mâna unei tipe grase, de peste patruzeci de ani? Iar cineva care are totuși astfel de gusturi nu prea așteaptă, ci își ia mâna cu pricina singur. Ce prostie!”

Mihai Radu
Mihai Radu

Pe un alt plan, stă relația acestuia cu Grațiela, o prezentatoare a unei televiziuni necunoscute, dar care pentru Sebastian (și, din nou, pentru cititor) reprezintă o adevărată atracție. Grațiela nu este o puștoaică, ci o femeie inteligentă, despărțită de câțiva ani (dar nedivorțată) de soțul său, mamă și care dorește să își trăiască viața cu toate puterile (deși are și ea momentele sale de derută sufletească). O femeie emancipată, care pare să facă pereche perfectă cu Sebastian.

Totuși, lumea trebuie privită prin ochii lui Sebastian. ”Ceilalți”, printre care și cele două personaje amintite mai sus, Damaschin și Grațiela, vin și pleacă, așa cum o face și Mircea-tatăl sau Tudor-soțul ei, polițiștii, procurorii sau curvele, țiganii sau doctorul veterniar Toporjinski. Așa cum o face și câinele Pip, de altfel. Totul se desfășoară din perspectiva lui Sebastian, care trece pe lângă fapte și personaje, pentru a-și construi propria percepție despre viață, una în care pare că ceilalți sunt doar statui și nu îl pot influența deloc. La un moment dat, nici măcar perspectiva intrării în închisoare nu îl mai sperie. Așa cum nu o face nici când Grațiela îi propune tranșant să renunțe la băutură, care schimbă omul din temelii.

Mi-a plăcut cum Mihai Radu reușește să se descurce cu două peisaje citadine: pe de o parte, lumea dintr-o instituție publică, populată de tot felul de trepăduși, de funcționari mediocri, de oameni inteligenți (de ce nu?), dar mai ales de personaje care au găsit în acea instituție locul călduț din care nu vor fi scoși niciodată, mulți dintre ei niciodată corupți, care trăiesc dintr-un salariu mizer, conștienți fiind că nu pot nici mai mult, sperând să fie liniștiți pentru toată viața lor:

”Doamne, ce ființă plictisită, probabil a luat ceva de la birourile primăriei, de la covoarele și mochetele de pe jos, o boală a plictiselii! Cum naiba să nu ți-o imaginezi scofâlcită ca un sfânt al birocrației într-un coșciug cu capac de sticlă, dar mișcându-se ușor totuși, clipind rar, la două zile, încet, ca o păpușă japoneză? Ah, ce plictisită sunt, zice încet, o dată la trei ani, iar ca să pronunțe asta îi ia o săptămână!”

Pe de altă parte, avem peisajul Bucureștiului obișnuit. Deși avem parte și de câteva petreceri de fițe, de câteva incursiuni în lumea bogătașilor, perspectiva importantă este aceea a orașului de jos, nici cea a Ferentarilor lui Adrian Schiop, ci lumea obișnuită care se învârte între Centrul Istoric pentru o bere cu prietenii și Gara de Nord, pentru a descoperi acolo senzațiile animalice ale unei prostituate urâte și necunoscute. Nimic neobișnuit pentru un bucureștean simbolic în fraza de mai jos, nu?

”Stația era plină, ziua de luni își scosese din cazarmă toți corporatiștii, toți funcționarii, toate mărcile de after-shave și de deodorant, făcea degetele să butoneze pe telefoane, făcea ca autobuzul 365 să pară o burtă imensă, locul de joacă preferat al diavolului, atât de aglomerat încât vedeai femei cu fețele lipite de eam – dacă ai fi fost înăuntru, ai fi auzit gemete, înjurături, rugăminți ai fi simțit mirosuri neaerisite.”

”Sebastian, ceilalți și-un câine” nu sparge gura târgului, părerea mea. Un roman obișnuit, realist și minimalist despre destinul pe undeva tragic și trist al bucureșteanului (românului?) obișnuit. Începe greu, dar se desface pe la jumătate, când treptat începem să îndrăgim personajele, să ne pese de parcursul, de destinul acestora. Dacă vreți o imagine simplă și sinceră asupra României, o veți găsi aici, la Mihai Radu. Câteodată e mai bine să îți privești țara prin intermediul altora, decât să o faci cu proprii ochi.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.

Articole similare

Zâmbet amar spre trecut: ”Zâmbește”, de Roddy Doyle

Jovi Ene

O femeie iubită, de Andrei Makine

Codrut

Romanul Amorţire, de Florin Lăzărescu, va apărea în China

Jovi Ene

1 comment

Razvan 9 mai 2014 at 09:35

Cum vine asta cu “mirosuri nearisite”?

Care sunt acele mirosuri care se simt si se revendica drept neaerisite? Cum schimba aerul un miros, altul decat cel de inchis care este unul singur?

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult