„Sărmane creaturi”, de Alasdair Gray
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Iași, 2024
Traducere din limba engleză și note: Magda Teodorescu
Prima dată am văzut filmul. Apoi am citit cartea. Știu că așteptați de la mine un sfat direct, negru pe alb. Dar recunosc: nu știu ce sfat să ofer. Să citiți mai întâi cartea sau invers? Pentru că, indiferent de ordine, nu sunt sigură care-i cel mai bun și cel mai puțin complicat mod de a intra în povestea asta. Pe de o parte, filmul lui Yorgos Lanthimos e un fel de Frankenstein feminist, vizual și erotic, o experiență coerentă și spectaculoasă centrată clar pe Bella (Emma Stone). Pe de altă parte, cartea lui Alasdair Gray, postmodernă până în măduva coperților, face exact opusul: îți ia povestea și ți-o desface bucată cu bucată, până nu mai știi sigur nici cine spune adevărul, nici dacă adevărul mai contează.
După ce am citit ultima pagină, am rămas câteva minute bune cu cartea închisă în mână. Nu din emoție. Din derutarea sentimentului acela că Gray mi-a făcut-o de data asta. Din senzația că autorul tocmai mi-a tras covorul de sub picioare și că, dacă mă gândesc bine, covorul lipsise de la bun început. Doar că eu nu observasem. Asta face Alasdair Gray. Nu-ți spune o poveste. Îți construiește iluzia că urmărești una, și la final îți arată mecanismul din spatele magiei.
Premisa e familiară pentru oricine a văzut filmul lui Lanthimos: o femeie „reconstruită” printr-un experiment medical victorian redescoperă lumea de la zero, fără rușine, fără convenții, fără autocenzura socială ce definea epoca. Dar cartea și filmul sunt, de fapt, două povești (aproape) complet diferite care împart același titlu. Filmul spune o poveste. Cartea pune sub semnul întrebării ideea de poveste.
Romanul e construit ca un folder cu fișiere ascunse, dezvăluite pe rând, sub formă de memorii, scrisori, intervenții editoriale, ilustrații atribuite unui gravor victorian (care sunt, în realitate, tot ale lui Gray). Alasdair Gray apare în carte în calitate de „editor”, nu de autor, pretinzând că a descoperit un manuscris autentic. Nimic nu e ce pare a fi. Totul e fabricat cu migală, tocmai pentru a da senzația că ar putea fi real. Iar această arhitectură a falsului nu e un joc literar de dragul jocului, ci e miza morală a întregii cărți.
Archibald McCandless, medicul victorian care scrie memoriile, nu e un narator de încredere. Și Gray știe că tu știi asta. Bărbații din carte – McCandless, Duncan Wedderburn, chiar și Godwin Baxter – își construiesc propriile povești despre Bella. O explică, o justifică, o reduc la ce vor și ce pot ei înțelege. Wedderburn, amantul abandonat, se dezintegrează într-o serie de scrisori care amestecă delirul cu obsesia într-un portret grotesc, irezistibil de comic și, în același timp, devastator al unui bărbat care nu poate accepta că o femeie există în afara imaginației lui.
Bella e centrul poveștii și, paradoxal, niciodată stăpâna propriei imagini. E filtrată constant prin vocea câte unui bărbat care o interpretează, o justifică sau o reduce la propriile lui limite. Și totuși, există momente în care Bella scapă de sub „control” și devine cu adevărat liberă. Felul în care explorează lumea fără rușine, felul în care gândește fără să-și ceară voie, felul în care refuză să interiorizeze regulile unei lumi care nu a fost construită pentru ea – acestea sunt cele mai puternice pagini ale cărții. Nu pentru că sunt spectaculoase, ci pentru că sunt brutale în simplitatea lor.
Răsturnarea finală, fără să intru în detalii, vine chiar prin vocea Bellei, care contrazice complet versiunea lui McCandless și susține că întreaga mitologie a experimentului a fost fantezia romantică a unui bărbat incapabil să accepte eșecul. E genul de final care nu funcționează ca truc narativ, ci ca o concluzie logică a tot ce ai citit: bărbații construiesc povești despre femei pentru a-și explica propria lume. Funcționează ca idee, dar vine și cu un cost: dacă ai investit emoțional în poveste, s-ar putea să te lase cu o senzație de „Cum? Atât?”…
Cartea nu e fără probleme: are idei repetitive. Structura ei fragmentată, deși esențială pentru sensul final al romanului, rupe ritmul în momente în care poate că ai vrea să te lași purtat de poveste. Umorul lui Gray (da, există umor, unul oarecum inconfortabil) te plasează într-o zonă în care nu știi sigur dacă autorul te invită să râzi sau să analizezi. Asta poate fi obositor.
Care e concluzia mea? Că romanul rămâne un experiment provocator, dar nu neapărat prietenos cu cititorul. Că distanța ironică pe care Gray o menține pe tot parcursul romanului, cu construcția lui neobișnuită (adică notele editoriale, comentariile, ilustrațiile bizare, falsa obiectivitate academică), e exact ceea ce-l face să fie inteligent și, poate, exact ceea ce-l face destul de greu de iubit.
Dacă ai văzut filmul înainte, o să simți această distanță și mai acut. Filmul simplifică, taie ambiguitatea și construiește ceva mai coerent și mai satisfăcător emoțional. Cartea, în schimb, îți refuză satisfacția. Însă, dacă ai răbdare cu ea, îți oferă mult la nivel de interpretare. Dacă nu, e foarte posibil să te piardă pe drum. Dar e o carte din categoria „altceva”.
Deci, ce alegeți: satisfacția emoțională coerentă a filmului sau deruta inteligentă a cărții?
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Sursă imagine: https://polirom.ro/)
