Interviu Recomandat

Adina Dabija – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

adina_afis4Interviu Adina Dabija

Chiar astăzi, v-am prezentat cea mai recentă carte semnată de Adina Dabija, intitulată ”Șaman”, apărută de curând la Editura Polirom. Adina Dabija a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

-Măgina există, este undeva prin județul Alba, este un sat tipic ardelenesc, așa cum este descris de altfel și în romanul dvs. Așa cum întrebăm toți autorii de cărți aflate la marginea dintre realitate și ficțiune, cât din ”Șaman” este inspirat din fapte descoperite prin arhive, prin documente sau prin relatări de la fața locului și cât din poveste este ficționalizat?

Toate locurile și personajele din carte, chiar și cele reale, sunt inventate. Există o Măgina pe hartă, e adevărat, unde m-am născut, dar ea nu este neapărat Măgina din carte, Măgina mea. Sigur, ea va exista și după ce voi muri eu, așa cum soarele va răsări în continuare, dar nu va mai fi același soare. Așa cum nici acum nu mai e același soare ca pe vremea lui Haifz, sau a lui Goethe. Discuția despre realitate și ficțiune este foarte importantă, mai ales în contextul valului ”realist” în arta românească, pentru că este o extensie firească a investigării naturii realității pe care o face orice artist. Viziunea predominantă în zilele noastre este încă cea derivată din viziunea lui Parmenides asupra lumii, care a influențat enorm filosofia și știința occidentală și a dat naștere unei viziuni mecanistice, carteziene a universului, conform căreia lumea funcționează pe baza unor principii care nu se schimbă.

Parmenides a avut ideea aceasta că tot ceea ce este există (calea adevărului), iar ceea ce percepem prin senzori este o iluzie și de fapt nu există (calea opiniei). Iar dacă ceva este, nu se poate schimba, pentru că atunci ar trebui să combine existența cu non-existența. Chiar și în biologie și medicină, cele mai apropiate științe de complexitatea vieții, aceasta este încă viziunea predominantă. Și totuși în fizică materia este considerată doar o formă de energie printre altele. Eu mă apropii mai mult de această viziune în cartea mea, considerând ”realitatea brută” ca un punct de pornire pentru o realitate interioară, ficțională, dacă vreți (deși mie termenul mi se pare impropriu), mai vie și în acest sens mai ”reală” decât cea exterioară. Și mai este un aspect important în această discuție despre realitate și ficțiune. Cât din viața pe care o trăim este ”real”? Imaginați-vă filmul unei zile văzut de sus: te trezești, te speli, mănânci, interacționezi cu niște oameni, vrei niște lucruri, plătești un preț mai mic sau mai mare ca să le obții, fiecare strop de sânge ticăie pentru a obține o bucată de pâine sau o clipă de extaz. Este asta ”real”, în sensul de adevărat, adică aliniat scopului nostru pe pământ, sau poate trăim o ficțiune colectivă? Cum definești realitatea, în raport cu ce, cu niște convenții care ți-au fost inoculate în minte de societate? Cred că e nevoie astăzi de o redefinire a ”realității” și implicit a omului.

Şaman-Atunci când pregăteam recenzia cărții, am găsit multe referiri la adolescența personajului principal, la perioada tinereții din facultate, la ”pragul de sus” izbit odată cu primele slujbe. Totuși, dacă pe acestea pare că le-am trăit cu toții, perioada de ucenicie din jurnalismul românesc este cea mai dură, cea mai realistă. Aceasta este starea mass-mediei românești (plină de influențe ale magnaților, de conexiuni politice, etc.) sau este doar o versiune profund ficționalizată?

Nu cred că are legătură cu starea mass-mediei românești, pe care nu vreau să o comentez aici, ci mai degrabă cu vârsta personajului. Tinerii cu vârste cuprinse între 22 și 30 de ani îmi par segmentul de populație cel mai defavorizat din România. Ei vin plini de entuziasm și de bună credință într-o lume care nu are nici o legătură cu teoria de pe băncile școlii. Dar, așa nedrept cum pare, poate că suferința are un sens mai profund, cum are pentru personajul meu. Fără suferință, personajul ar rămâne pe un nivel al realității imediate, însă prin traumă el este forțat să treacă pe un alt palier existențial. Suferința, ca și iubirea, înmoaie sufletul, îi conferă o anumită fluiditate pe care nu o poate avea în realitatea imediată.  De fapt asta e cartea, un fel de hartă de navigare între diferitele paliere existențiale.

-Bucureștiul este trăit, este descris deseori în romanul dvs: dur, realist, cu toate noroaiele și mizeriile sale, cu viața de noapte și cu zăpada gri, cu iubirile și suferințele sale. Care este relația dvs. cu Bucureștiul? Sunteți sau erați, pe timpul când trăiați în țară, încă o ”navetistă” acolo sau vă este orașul cel mai apropiat?

Eu sunt o navetistă oriunde mă duc. La fel am fost pe când mi-am făcut studiile în Canada și la fel sunt acum când locuiesc în New York. Toți suntem niște navetiști, fie că ne dăm seama sau nu, prin însăși condiția noastră efemeră pe acest pământ. Încetăm însă să fim navetiști când ne descoperim un punct fix în interior. Dacă eu ca om sunt rezultatul a o mie de influențe care acționează asupra mea, fie că se numesc București, Quebec sau New York, ceea ce mă definește este acel punct fix din intersecția acestor forțe. E conștientizarea faptului că oriunde ai fi ești mereu acasă în această aventură umană și că Dumnezeu te privește noapte de noapte prin ochii miliardelor de stele de pe cer și așa, ochi în ochi cu Dumnezeu, simți că ești iubit. Atunci ești acasă.

-Și-a găsit personajul nostru propriul angalok? Și-a găsit Adina Dabija propriul angalok sau acesta este doar o utopie?

Da, desigur. Nu e nici o utopie, e cât se poate de adevărat.

-Ce înseamnă pentru dvs. ”medicina chineză” (am pus între ghilimele această sintagmă nu pentru a o ironiza, ci pentru că nu știam nimic despre ea)? Este această pasiune sau meserie preferabilă în acest moment al carierei dvs. literaturii?

Medicina, în general, e o formă de artă. Cea mai dificilă, poate, sau la fel de dificilă ca vocația de preot. Așa cum un preot cu har știe să găsească cuvântul potrivit care, spus într-un anumit fel, poate să vindece sufletul, la fel și medicul trebuie să știe să își folosească privirea și tonul vocii pentru a spulbera orice îndoială sau frică în inima pacientului și a facilita declanșarea unui curs favorabil al bolii. Am ales medicina chineză pentru că are o viziune mai largă asupra lucrurilor, luând în considerație ceea ce Galen numea spiritus vitales iar chinezii numesc qi (energie vitală). E o medicină care conferă mai multă putere pacientului decât medicina convențională spunându-i, pe scurt, un lucru simplu: ”ai spirit vital în tine, cultivă-ți spiritul vital conectându-te cu spiritul vital din jur și te vei vindeca!”. Nu vreau să discreditez cumva în vreun fel meritele medicinei convenționale, care salvează vieți și mi-a salvat mie însămi viața în câteva rânduri. Dar ceea ce vreau să spun este că îmi este frică de starea pasivă în care a ajuns omul în general, constrâns de societate, de școală, de stat, și nu în ultimul rând de medicină. Medicina așa cum se face azi în spitale și cabinete este în mare parte business. Medicii preferă să prescrie medicamente în loc să discute măcar despre dietă și regim de viață, dacă nu despre meditație și rugăciune. Referitor la partea a doua întrebării, dacă prefer medicina literaturii, răspunsul este: la mine cele două se îmbină și se completează reciproc. Mi se întâmplă să citesc poezii pacienților pe masa de tratament, ca elixir pentru suflet, iar în recomandările de qi gong  (practică energetică) le prescriu uneori imagini poetice care acționează foarte eficient asupra subconștientului.

-Ați scris până la ”Șaman” poezie. De ce ați renunțat (pentru moment, cel puțin), de ce v-ați apropiat de proză? Nu este proza mai greu de scris, așa cum se spune ”prin târg”?

Nu am renunțat la poezie, care este forma supremă de artă, alături de muzică! Scriu în continuare poezii, dar e adevărat că m-am concentrat în ultimii ani pe proză, care este într-adevăr mai greu de scris, cel puțin pentru mine, pentru că pierzi mai mult timp să arăți ceea ce prin poezie poți să spui foarte rapid. Poezia e Dumnezeu, iar proza e viața. Într-un fel sunt unul și același lucru, pentru că viața e posibilitatea lui Dumnezeu de a se manifesta. Oricum, în proză, la fel ca în poezie, contează cantitatea de inefabil pe care o transmiți dincolo de cuvinte. E foarte greu să manipulezi cuvintele pentru a crea același efect ca viața. Romanul meu Șaman e de fapt un hibrid între proză și poezie.

-Acum lucrați, trăiți în New York, dar sunteți încă aproape de realitatea românească. Ce spuneți, se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

O să vă liniștesc acum, spunându-vă: nicăieri nu se poate ”trăi din scris”.  Decât, bineînțeles, dacă ești un geniu absolut și cărțile tale se vând ca pâinea caldă. Uitați-vă în Statele Unite: scriitorii care trăiesc din scris pot fi numărați pe degetele de la două mâini, poate. Mă refer la scriiorii onești, adică cei care încearcă să înțeleagă prin scris cum stau lucrurile pe pământul ăsta, la cei care își pun sincer întrebări, nu la autorii de rețete de succes, nu la academicieni care trăiesc din conferințe sau la autori de best-seller-uri. Cei din Canada sunt mai avantajați decât americanii pentru că le mai dă din când în când statul niște grant-uri, dar nu foarte mari – tot trebuie să facă și altceva pentru a trăi. Așa că situația în România nu e din cele mai rele: cât de cât există o uniune de creație, se organizează festivaluri, concursuri cu premii, iar mai bine nu se poate atâta vreme cât lumea nu citește, nu e curioasă să exploreze diferite modele ale minții, deschizând cărți. Majoritatea oamenilor încearcă să se adapteze mediului și cel mult ia câteva idei de-a gata. De asta nu se poate trăi din scris și nici nu se va putea vreodată – pentru că lumea nu citește.

La Magina. Fotografie de Alexandru Olar.
La Magina. Fotografie de Alexandru Olar.

-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Cu riscul de a vă dezamăgi, nu prea mă interesează cu adevărat părerea nimănui. Sigur că mă bucur când văd o receptare ”pozitivă”, dar cred că un scriitor nu stă în ultimă instanță față în față decât cu el însuși. Nu te poți măsura cu alții, ci numai cu tine însuți, cu cât ai vrut față de cât ai reușit să spui. Cred că în mod particular pentru cartea asta mă bucură mai mult receptarea cititorilor simpli decât a criticii. Am vrut să chestionez ordinea existențială în care mi-a fost dat să mă nasc – de la natura formală a educației, la împărțirea lumii în categorii, a societății în clase, la rostul artei, al iubirii, al lui Dumnezeu. Prea mulți oameni astăzi se lasă încorsetați de tipare create de alții. Am scris această carte pentru redarea demnității omului, pentru că omul a uitat cine este. Am scris-o mai ales pentru tineri și adolescenți, care, în loc să se lase intimidați de lumea creată de adulți și să intre în jocul ei, să știe că orice om este  un centru, un șaman capabil să reinventeze lumea și pe sine.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Nu am timp, dar citesc cât pot. Merită, absolut, e o ca și cum ai citi niște hărți mentale ale timpurilor noastre. Eu citesc cu poftă și curiozitate. Nu știu dacă aș lua cu mine chiar pe o insulă, dar am citit cu plăcere ”Rădăcina de bucsau” a lui O. Nimigean, ”Infinitul dinăuntru” a lui Vlad Zografi – o carte de eseuri excelentă – și un poet fabulos – Ion Mureșan, cu ”Cartea alcool”.

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

Au fost mai mulți. Dar cel mai mult îl iubesc pe Hafiz.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

La ritmul vieții cu doi copii mici, nu prea îmi permit să am tabieturi. Dar recunosc că îmi place să scriu poezie pe terasă, privind brazii din fața casei și florile de pe terasă, iar proză la calculator, pe cât posibil dimineața, cu liniște în jur și o cană aburindă de ceai alături.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a autoarei.)

Articole similare

Anii romantici, de Gabriela Adamesteanu, in dezbatere la Bucuresti

Jovi Ene

Romanul Mr. Peanut de Adam Ross, din nou, pe lista celor mai bune carti ale anului 2010

Jovi Ene

Sînii verzi, de Florin Iaru

Dan Romascanu

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult