”Șaman”, de Adina Dabija
Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2013
Despre romanul Adinei Dabija scriam pe Facebook că este o carte care va naște o mulțime de întrebări. Dacă măcar câteva dintre acestea am reușit să le pun autoarei acestei cărți apărute de curând la Editura Polirom, alte câteva s-au născut în mintea cititorului, care însă trebuie să își dea singur răspunsurile, pentru că acestea sunt legate indisolubil de înțelegerea proprie a celor găsite în paginile cărții. Ce este cu această carte sau ce este această carte este probabil una dintre întrebările la care trebuie să îmi găsesc singur răspunsul.
Dacă începutul mi s-a părut cumva greoi, până am prins firele acțiunii, am descoperit treptat o ființă asemenea mie, asemenea fiecăruia dintre noi, care trăiește viața românului obișnuit: copilăria într-un sat de munte, tipic ardelenesc aici, tinerețea pierdută oarecum într-un oraș de provincie, maturizarea aproape instantanee sub presiunea vieții din facultate, dar mai ales sub presiunea vieții tumultoase din capitală, dorința de realizare care nu se poate face prin slujbele corupte din București, ci prin plecarea în străinătate. Și iubirea, mai ales iubirea, care e greu de găsit și mai greu de păstrat, indiferent că este vorba de iubirea românească sau cea contradictorie de peste hotare.
Eroinei noastre îi este greu să se adapteze și pare mereu în căutarea propriei persoane, în căutarea unui scop, în descoperirea propriului ideal. Mai ales că nu a avut o copilărie tocmai fericită, mama sa a murit prea repede, tatăl său a părăsit-o (sau măcar aceasta este percepția ei) atunci când era prea mică. Iar redescoperirea persoanelor adevărate din viața sa întârzie sau nu se întâmplă niciodată. Iată un exemplu cu adevărata natură a tatălui: ”După mulți ani am descoperit în sertarul de la noptiera lui un caiet cu poezii. Încercase să preschimbe foșnetul lanului de grâu și zumzetul nevăzut al cosașilor în cuvinte omenești. Mi-au dat lacrimile când am găsit caietul. Nu bănuisem niciodată că tata știa atâtea cuvinte omenești și cu atât mai puțin că era capabil să le folosească în acest fel. M-am așezat pe terasă și am privit o rază de soare care cădea pe caietul cu poezii și m-am gândit că așa arăta grația lui Dumnezeu – picurând din cer în raze perpendiculare. Aveam în mâini dovada că tatăl meu era om.”
Dacă devenirea personajului principal urmează un traseu aparent prestabilit sau, mai bine zis, destul de tipic, ce mi s-a părut deosebit de interesant și realist a fost descrierea Bucureștiului de către un intelectual provincial. Bucureștiul este un oraș dur și mizer, incomparabil mai puțin plăcut din punct de vedere al culorii față de (aproape) orice oraș de provincie, deși beneficiile culturii de aici sau a slujbelor bănoase nu suferă termen de comparație. Pentru eroina noastră, ”primele luni de București au fost ca un pumn în nas. Visasem un oraș al renașterii, un oraș – navă spațială, o galaxie a ideilor în care să explodez ca o supernovă, însă mă găseam într-un ghetou al pierzaniei, într-un purgatoriu în care urma să-mi plătesc cu vârf și îndesat nesăbuința. Devenisem una dintre sutele de furnici ale unei imense colonii. Fusesem atrasă într-o cursă, înșelată, trasă pe sfoară, prinsă într-un complot al tuturor oamenilor mari care mă mângâiaseră în copilărie pe cap, întrebându-mă, cu un rânjet rău-povestitor, ce voiam să mă fac când voi crește mare. E o mare țeapă. Muncești, plătești cu vârf și îndesat luxul de a avea un corp care trebuie să mănânce, să se spele, să doarmă sub un acoperiș, mai torni din când în când câte un gin tonic, o seară de poezie la Muzeu sau o piesă de teatru la Nottara, ca să ai putere să o iei, a doua zi, de la capăt. În weekend îți pui hainele la spălat, faci o mâncare lungă, să îți ajungă toată săptămâna, deschizi o carte și o închizi la loc, gândindu-te la o povestire pe care vrei s-o scrii de nu știu cât timp, pe aripile căreia vrei să-ți iei zborul, într-o lume mai verosimilă decât cea din jur, însă în casă e agitație, se freacă podeaua, se spală vase, se vorbește la telefon, se râde și se probează rochii… Și atunci ieși în parc.”
Și comparațiile continuă, iar cititorul vizualizează străzile mizere ale ”micului Paris”, felul în care acestea se transformă rapid după ninsorile din fiecare iarnă, de la albul intens și luminos din primele clipe ale căderii zăpezii la neaua gri spre neagră ce murdărește atât trecătorii, cât și mașinile ce circulă grăbite, pline de oameni ce încearcă să evită noroiul zilnic în care se afundă Bucureștiul din timpul și de după fiecare iarnă. Eroina noastră nu îl poate însă evita și poartă mereu ”șosete de schimb în rucsac, pentru că umblam mai toată ziua pe jos.” Acest oraș, atât iubit, cât și mizee, este părăsit cu oarecare satisfacție de ea, sperând că dincolo de ocean, în Canada, unde se îndreaptă îndrăgostită să își găsească atât adevărata iubire, cât și țelul în viață.
De alfel, această ultimă parte a cărții provoacă cele mai mari confuzii în mintea cititorului obișnuit: este ”Șaman” o carte care povestește o viață normală, fără înflorituri și fantasme nenecesare sau devine spre final (când își dezvăluie astfel adevăratul țel) o poveste de împlinire personală și totul nu a fost decât drumul spre propria Nirvană? Este ”Șaman” o poveste de dragoste și de (ne)împlinire sufletească sau este un roman de mistere? Este acel șaman, acel ”angalok” țelul fiecărui om în viață sau ne este suficientă propria mulțumire și fericire, fără să căutăm în profund explicații paranormale pentru fericirea noastră? O carte care lansează suficiente întrebări după ce termini lectura, dar și confuzii. Rămâne ca dvs., cititorul, să hotărâți dacă întrebările au un răspuns sau dacă, treptat, confuziile se risipesc.
1 comment