Carti Carti de fictiune

Portret de familie cu depresie cronică și cățel: „Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett

„Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune Fără Frontiere, Pitești, 2020
Traducere de Alexandra Turcu

Colecția Ficțiune Fără Frontiere a Editurii Paralela 45 mi s-a părut, de prima dată când am dat cu ochii de ea online, de urmărit. Mărturisesc cu mâna pe… copertă că a contat și „ambalajul”, în ciuda proverbelor care ne îndeamnă să nu judecăm nici oamenii după veșminte, nici cărțile după coperți. Cu toate acestea, design-ul minimalist, în culori care ți se imprimă pe retină, nu poate fi ignorat.

Cercetând însă titlurile apărute până acum în colecție, veți descoperi cu siguranță ceva pe gustul fiecăruia. Pe mine mă bucură atât diversitatea lor, cât și alegerile inedite. Încerc însă să descopăr criteriile de selecție – ce spuneți, fac un interviu cu coordonatorul colecției, pentru a-i desluși misterele, sau mai așteptăm și mai ghicim nițeluș?


Primul titlu pe care l-am citit a fost „Gândește-te că nu mai sunt” (Adam Haslett). Originalul, Imagine Me Gone, a apărut în 2016 și a fost publicat de Little, Brown & Company. Traducerea din limba engleză și notele îi aparțin Alexandrei Turcu (cu care puteți citi un interviu aici); pentru că și eu sunt traducătoare și pentru că este foarte important pentru mine atât să menționez persoana care transpune frazele autorului în limba noastră, cât și să promovez eforturile susținute ale acestor truditori adesea „invizibili”, apreciez nespus că, la final, Editura Paralela 45 dedică o pagină de prezentare… traducătoarei. Nu am mai văzut această practică în altă parte, pe la noi, și mi se pare demnă de chapeau bas. Pe Alexandra o felicit și eu pentru efort, care n-a fost deloc de neglijat, ținând cont de toate elementele de referință, și o aștept cu drag ca invitată într-un episod al podcastului dedicat cărților și traducătorilor lor (pe care îl puteți asculta aici).

Cercetările mele au revelat că „Gândește-te că nu mai sunt” este a doua carte publicată de autor, finalistă la Premiile Pulitzer și National Book Award, după Union Atlantic, iar tema afecțiunilor mintale a fost abordată și în colecția de povestiri You Are Not a Stranger Here. De data aceasta, Haslett se întrece pe sine, desfășurându-se pe parcursul unor zeci de ani, trecând de pe continentul american pe cel european și înapoi și, mai ales, folosind nu mai puțin de cinci voci cât se poate de articulate. Dacă, înainte de ultimul punct, romanul lui mi-a amintit de subiectele și de stilul lui Jonathan Franzen, punctele de vedere diferite i-au adus câteva bile albe – de la George R. R. Martin citire mi se pare fascinant să evaluez în câte așchii creative se poate trunchia un singur autor.

Am citit cartea dintr-o răsuflare, deși afirm cu tărie că, la început, nu mi-a plăcut. Mi-am zis, iată, încă o saga de familie anglo-americană, plină de ifose și mofturi, în care, cel mai probabil, cineva moare și se declanșează o tragedie ingrată. N-am fost departe, însă moartea anunțată a survenit mai târziu, când deja hotărâsem să strâng din dinți și să îndur mai departe. Și nici nevoie să îndur n-a mai fost, pentru că, după primele capitole (pentru meh-ul cărora o „învinuiesc” pe Margaret, personajul al cărei voce m-a încântat cel mai puțin, deși îi fac o nedreptate, fiindcă ea este liantul care ține familia unită, punctul în jurul căruia gravitează cu toții și pe care-l folosesc drept ancoră, deși pare să fie invers, pare mereu că ea este cea care se lasă pe planul doi în favoarea membrilor familiei), m-am trezit captivată și deja galopând spre final.

Dar despre ce este vorba? Greu de spus. Am citit cronici care spun că Haslett s-a simțit inspirat de pronosticurile experților, potrivit cărora afecțiunile mintale se pot transmite genetic, și a abordat două fațete ale aceleiași „bestii”, cum o descrie John, patriarhul familiei, în carte: depresia. A prezentat cum poate ea acapara subtil victima, care nu e tocmai informată și nici prea multe mijloace de a o ține în frâu nu are, ajungând să își țină apropiații într-un veșnic roller coaster de emoții și de ce va urma (John), sau cum se manifestă continuu, cu claritate, relativ ținută sub control de o succesiune de medicații mai mult sau mai puțin potrivite, cu efecte secundare care mai de care mai diverse și mai de speriat (Michael). Autorii cronicilor pun adesea accent pe genetica depresiei și pe felul în care acționează ea „din tată în fiu”. Îl plasează pe Michael, primul născut, cel după chipul și asemănarea tatălui său, și totuși atât de diferit, în centrul atenției – așa cum, de altfel, îl plasează propria sa familie.

Mie mi-a plăcut foarte mult Alec, fratele cel mic și cel în capul căruia păreau să se spargă mereu nemulțumirile tuturor; fratele considerat „în regulă”, care accepta cu ușurință să fie atins și care solicita mereu atenția pe care tatăl lui nu i-o oferea. Alec ajunge, cumva, să fie una dintre stâncile familiei, cel puțin din punct de vedere al abordării unor aspecte precum finanțele, plan în care încearcă mereu să își tempereze mama, mult prea dornică de sacrificii posibile doar până într-un punct. Toată nevoia de afecțiune nesatisfăcută din copilărie se transformă într-o relație precară cu intimitatea la maturitate, întărită de homosexualitatea sa, pe care, un punct în favoarea familiei, aceasta i-o acceptă ca pe ceva firesc, fără a pune la îndoială alegerile lui. Am fost însă bucuroasă când l-a găsit pe Seth și lucrurile au părut să intre, în sfârșit, pe un făgaș mai calm și pentru el, fiindcă deja natura jobului de jurnalist specializat în politică îl făcea să doarmă iepurește mereu.

Mi-a plăcut și Celia, care promitea, prin înclinația către sport și efort fizic din copilărie, prin atitudinea care nu accepta absurdități și mai ales prin necesitatea de a se erija perpetuu în mediatoare (nu pentru asta există frații mijlocii?), să devină ceva în genul a ce a devenit: consilieră, terapeută, lucrând cu oameni vulnerabili, dar mai ales servindu-i lui Michael de placă de rezonanță – lucru care, pe termen lung, îi afectează propria relație. Tocmai evoluția acestei relații a ei mi s-a părut printre cele mai interesante din roman, pentru că prezintă la cote maxime câteva dintre realitățile pe care, încet-încet, le învățăm și într-o secțiune a „bulei” autohtone: inversarea rolurilor într-un parteneriat/într-o familie, abordarea dilemei „a avea sau a nu avea copii”, instituția căsătoriei și sensul pe care (nu) îl mai are, și tot așa.

M-aș opri, pentru că nu vreau să răpesc prea mult din farmecul lecturii. Cartea lui Adam Haslett este printre cele care se descoperă treptat, în ritm propriu, și de aceea am ales nici să nu citez din ea, cu toate că bogăția scriiturii (și aici, recunosc, am adorat capitolele cu vocea lui Michael!) este de netăgăduit. Puțin dificilă la început, până ni se elucidează dramatis personae și salturile în timp, până devine clar ce e prezent și ce trecut și cum se succed flash-urile, aș spune că este de neratat pentru oricine dorește să își pună întrebări și poate să capete răspunsuri despre ce mai înseamnă o familie, în zilele noastre.

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, TheTimes.co.uk)

Articole similare

Hotel Pastis, de Peter Mayle

Delia Marc

O poveste din China comunistă: ”Îngropăm ce nu putem lua”, de Kirstin Chen

Jovi Ene

Ipostazele personalului: Copilăria – reconstituiri literare după 1989, de Ștefania Mihalache

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult