”Podul cu trei arce”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecție Raftul Denisei, București, 2015
Traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu
Moto: ”În timpul acesta, Ujana cea Rea clipocea din ce în ce mai trist sau poate ni se părea nouă așa pentru că știam că îi puseseră căpăstru de piatră pe grumaz.”
Cei care studiază folclorul popoarelor balcanice vor descoperi că există câteva mituri și legende comune acestora, în care nuanțele se amestecă și se adaugă amănunte și caracteristici proprii, dar în care fondul este același. Printre ele, se regăsește și mitul jertfei pentru reușita unei construcții, ilustrat la noi de Balada sau Legenda Meșterului Manole, pusă în legătură cu construirea Mânăstirii de la Curtea de Argeș. Aceeași legendă, cu unele modificări pe care ni le povestește naratorul din ”Podul cu trei arce”, o utilizează ca temă principală și Ismail Kadare în acest roman publicat inițial în 1978.
”Podul cu trei arce” poate fi privit astfel sub acest aspect, al preocupării autorului albanez de a aduce din nou în actualitate, prin intermediul unui roman de ficțiune, a unui străvechi mit balcanic. Un aspect meritoriu, pentru că de obicei folclorul este din ce în ce mai puțin scos în prim-plan, iar legendele rămân undeva în copilărie, pentru ca la maturitate să ni le amintim tangențial sau deloc. Suntem în secolul al XIV-lea, pe când oamenii mai credeau mult în miracole și legende, astfel că nu este decât un pas până când Balada zidirii zidului se transformă, chiar și în realitate, în Balada zidirii podului.
Istorisită de unul dintre călugării sfătuitori ai contelui, Gjon, cel căruia i se pare necesar să spună adevărul unor fapte petrecute sub ochii săi, mai cu seamă că vremurile și conducătorii se pot schimba de la o zi la alta, povestea începe cu un fapt prevestitor de rău augur, prăbușirea unui om, lovit de epilepsie, chiar pe locul unde se va construi podul cu trei arce (admirabil reconstituit pe coperta volumului). Într-o Albanie aflată la răscruce de timpuri și civilizații (veți vedea mai târziu ce și cum!), împărțită în zeci de conducători, fie că ei se numeau duci, conți sau altfel, negoțul înflorea pe drumurile existente, iar acolo unde acestea se intersecta cu un râu sau cu un pârâu mai nervos, intra în acțiune un SRL al timpurilor, ce reunea toți plutașii și barcagiii, sub denumirea generică de ”Bărci și plute”.
Numai că timpurile se transformau și o nouă societate, se pare că din Durres, a venit să schimbe ordinea prin propunerea către contele local de construcție a unui pod. Un pod peste un râu năbădăios numit sugestiv Ujana cea Rea. O construcție foarte grea pentru standardele epocii, mai ales că zona este împânzită de legende, superstiții și oameni plini de secrete și de dorințe ascunse, astfel încât inevitabilul se produce curând:
”Nu a trecut prea mult timp și s-a aflat adevărul: în timpul nopții, podul fusese distrus în câteva locuri. Picioarele din mijloc, firidele laterale și mai ales arcul proaspăt terminat aveau câteva spărturi, ca niște urme uriașe de gheare, apărute inexplicabil.”
Sacrificiul vine aproape pe nesimțite și nu pentru că era necesar, ci pentru că aceasta era firea lucrurilor, nimeni, nici măcar contele sau călugărul povestitor, nu se poate împotrivi unei ordini primordiale, ce vine dinainte de creștinism. Călugărul gândește și ne mărturisește ceea ce probabil gândește fiecare om al cetății: ”Până la mânăstire nu m-am gândit decât la viitoarea jertfă. Aveam capul tulbure. Va veni el, oare, singur la pod, ca nora cea tânără, sau va cădea el în cursă? Oare cine va fi? Ce motive va avea să moară sau să fie ucis?” Un sătean oarecare, fără nume demn de reținut, modest, se lasă ucis sau se sacrifică din propria convingere (nu vom ști niciodată!), poate atras de despăgubirile promise familiei, și oferă dăruință și putere noului pod, care va intra curând în obișnuința oamenilor, după primele zile de temere.
Dar totuși, romanul poate fi privit și sub o altă cheie: suntem în anul 1377, cu doar câteva decenii înainte de cucerirea otomană, iar toate semnele sunt rău prevestitoare. Câteva orașe din jur au pierdut deja lupta subterană cu aceștia, porturile au ajuns deja în stăpânirea lor, iar granița este foarte aproape. Călugărul Gjon nu este doar un repovestitor al mitului jertfei, dar și un iscusit cronicar al timpurilor, el fiind cel care simte și vede apropierea nimicitoare a otomanilor:
”Războiul bate la ușă și trebuie să fii orb ca să nu vezi. Din clipa în care statul turc ne-a devenit vecin, mă uit la lună cu alți ochi, mai ales când este jumătate.”
Pentru un pasionat al cărților lui Ismail Kadare, mă așteptam la mai multă substanță, la un pic de savoare autentică specifică autorului mai ales prin aplecarea deasă la istoria locală sau la magie. Aici, magia baladei jertfei este mai degrabă absentă, poate cu atât mai mult cu cât un român își amintește aici toată povestea cu și despre Meșterul Manole, astfel încât magia ”Podului cu trei arce” să lipsească. Dacă privim însă și din cealaltă perspectivă, aceea a relatării învăluirii treptate a Albaniei de către Imperiul Otoman, atunci valoarea se echilibrează și poate fi privit ca un roman interesant, corect. Cu toate acestea, nu este cel mai bun Kadare pe care l-am citit.
