Carti Memorii jurnale Recomandat

Oui, mais Moscou…, de Pierre Dominique (II)

Oui-mais-MoscouOui, mais Moscou…, de Pierre Dominique

Librairie Valois, Paris, 1930

Prima parte aici.

Dominique se referă şi la educaţia poporului, condamnând ignoranţa crasă din Imperiul Ţarist. „În toate oraşele noi ale Rusiei se simte lupta împotriva unui trecut al cărui cadavru înca nu vrea să dispară.[1] Luându-şi menirea în serios, autorul francez descrie în extenso sistemul de educaţie sovietic, având ocazia de a folosi un nou potop de cifre. A fost dus să observe o şcoală model din periferia Moscovei unde totul era perfect, sălile de baie erau imense, vestiarele de o curăţenie desvarsita. Nici nu ne asteptam la altceva. O alta marota care este folosita de propagandisti este efortul si uriasul progres realizat de Soviete in lupta impotriva analfabetismului, una din vechile si grelele moşteniri ţariste. În această logică, e drept, s-au asasinat câteva milioane de oameni, alte câteva milioane au avut vieţile complet distruse după 10-15 ani de Siberie sau Cerc Artic, dar sacrificiul a meritat: poporul nu mai era analfabet! Ştia să citească propaganda stalinistă! Se descrie şi organizarea brigăzii scriitorilor, precum şi vizitele la institute (în mod obligatoriu la Institutul Marx şi Engels din Moscova).

În capitolul “Viaţa cotidiană a cetăţeanului” pe care puţini călători, mai mult sau mai puţin înregimentaţi îl uită în lucrările lor, Dominique atacă reacţionarul ziar Le Figaro care ar prezenta fapte trucate şi condamnă faptul că „avem creierul spălat în mod sistematic de duşmanii Sovietelor care uneori sunt şi duşmanii noştri”.[2] Există o criză a locuinţelor, dar autorităţile lucrează să o rezolve oferind apartamente de 3 sau 4 camere familiilor cu trei copii. Recunoaşte că aproape toate bunurile de larg consum se vindeau pe bază de bonuri sau cartele (şi eram în 1930!), fapt ce nu-l miră pe autorul pro-comunist. Bonurile sau cartele sau locuinţele se dădeau de la fabrică, de aici şi dependenţa vicioasă de fabrică/uzină/kolhoz: în afară lor nu prea puteai trăi, căci nu primeai bonuri sau cartele. Semnalează atmosfera tensionată din mediul rural „La ţară toţi bătrânii sunt ostili Sovietelor şi împotriva colectivizării, în timp ce toţi tinerii sunt pentru. Acolo se desfăşoară lupta între generaţii şi nu ne putem da seama decât foarte greu de multele drame înfricoşătoare din provinciile sovietice între părinţi şi copii.” Comuniştii nu au făcut distincţie şi i-au omorât de foame şi pe părinţi şi pe copii.

russian-church-01-615Viaţa religioasă în URSS îi regăsea pe preoţii ortodocşi la o periferie socială din ce în ce mai ostilă. Dominique nu empatizează prea mult cu Biserica Ortodoxă Rusă care i se pare o instituţie desuetă şi medievală, iar ateismul militant anticreştin al sovieticilor rezonează cu ateismul şi simţul raţiunii tipic francez al autorului. „Cuvântul persecuţie ar fi excesiv. De altfel nu se foloseşte brutalitatea. Dacă un popă este arestat pentru propagandă anticomunistă nu i se închide biserica iar anumite excese în acest domeniu au fost pedepsite cu severitate.”[3] La scurt timp de la apariţia cărţii lui Dominique care relativizează persecuţiile la care era supus clerul ortodox rus, Stalin parcă pentru a-l contrazice vădit pe naivul autor francez, a ordonat la 5 decembrie 1931 dinamitarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova. Într-adevăr, preoţii încă mai existau fiind cât de cât vizibili în 1930, însă numărul lor diminuase drastic ca şi cel al lăcaşurilor de cult. Dacă în 1917 trăiau un număr de 112.000 de membri ai clerului, în 1928 nu mai rămăseseră decât 70.000, în 1936 17.000, iar în ajunul invaziei naziste un număr infim de 5.600, în condiţiile în care populaţia Uniunii Sovietice avea peste 170 de milioane de suflete. Situaţia bisericilor a urmat aceeaşi tendinţă. În 1914 erau 54.692 lăcaşuri de cult active, în 1929 cifra scăzuse la 39.000, pentru ca peste doar cinci ani să ajungă la 15.835 iar in 1940 la doar 4.200,[4] toate celalalte fiind sau distruse sau transformate, ştim bine (multe în muzee antireligioase, autorul chiar descrie două „exponate” ale unui astfel de muzeu: două cadavre, unul al unui talhar şi celălalt al unui sfânt, cel al talharului menţinându-se mult mai bine!). În mod surprinzător, are şi Dominique o premoniţie care s-a împlinit „Mai degrabă decât popii cu barbă şi laţe, papa de la Roma îşi pregăteşte deja oamenii în seminarul său de limbi orientale, care vor avea cu siguranţa un rol important de jucat cândva.”[5]

Pentru a conferi o urmă de autenticitate şi obiectivitate, Dominique bravează şi, chipurile, ar fi vrut să intre în sediul OGPU din Moscova pentru a vedea cu ochii lui. Spre surprinderea lui, nu a fost lăsat, ci dus să vadă închisoarea Lefortovo care găzduia asasini, hoţi, risipitori ai avuţiei publice, contrarevoluţionari („care fac scandal în stradă, vorbesc de rău guvernul, nu-şi plătesc impozitele”), dar şi o comună model organizată de OGPU, unde deţinuţii de drept comun fuseseră îndrumaţi să pună bazele unui mecansim social şi economic (era vorba de o cizmărie) de autogestiune. Relatează „obiectiv” procesul grupului inginerilor sabotori (18 mai-15 iulie 1928), primul mare proces public trucat, unsprezece fiind condamnaţi la moarte iar cinci executati de OGPU. Doar „era vorba despre înlăturarea puterii sovietice. Planul lor era să organizeze incidente de frontieră şi urma să continue cu invazia trupelor polone şi romane” Aberaţia acestei afirmaţii şocante nu-l surprinde pe Dominique. Nici măcar milioanele de trupe germane motorizate nu au reuşit să-i dea de cap Uniunii Sovietice, cum ar fi putut-o invinge şi cuceri modestele trupe polono-romane? În mod surprinzător: inginerii mărturisesc!

Vizitând şi Leningradul grupul nu poate rata vizitarea unui alt loc sacru al noii religii atee (!): locuinţa efemeră a lui Lenin. „Camera aceasta este încă plină de meditaţiile sale nocturne. Ating patul, pereţii uşa, mobilele. La intrare bolşevicii au afişat doar cele două decrete ale lui Lenin, cel referitor la Pământ şi cel despre Pace”[6]Călătoria tematică nu putea fi completă fără a vizita Caucazul şi Crimeea. În Georgia aveau loc multe din festinele delegaţiilor străine. „Seara am servit cina cu un grup de oameni politici, scriitori, ziarişti ai ţării.” Staţiunile de pe litoralul Crimeei, un fel de Coasta de Azur sovietică erau bolşevizate, iar toate stabilimentele burghezo-moşierimii naţionalizate, servind poporul muncitor. În 1929 fuseseră internaţi 70.000 de bolnavi, iar în primele nouă luni ale anului 1930 peste 170.000. Datele statistice sunt însoţite de lungi şi plictisitoare descrieri ale naturii pensiunsulei, descrisă peste doar 12 ani de corespondentul de război român Constantin Virgil Gheorghiu, care însoţea trupele române în ofensiva lor în peninsulă în Am luptat în Crimeea.[7]

Volumul se încheie cu un capitol servil, intitulat ”Sovietele şi destinul” şi reprezintă dovada clară a unui prosovietism pe care uneori reuşeşte să-l mascheze în interiorul volumului sub forma obiectivităţii (inexistente). „Un popor imens care s-a debarasat dintr-o smucitură de o putere urâtă şi care, în furia sa pentru libertate, prin sânge, case incendiate, tot felul de alte dezordini, reacţiunea stăpânilor de ieri, munceşte cu sabia în mână, cu inima bătându-i de frică precum evreii de odinioară care îşi reconstruiau Templul, Rusia de astazi ne ofera acest spectacol emotionant (…) Ce contează dacă Stalin va rezista sau va cădea? Sfârşitul lui Stalin nu poate fi decât sfârşitul unui om.” Şi cum extremele se ating şi completează, chiar dacă în 1938 ataca furibund rasismul german în ziarele republicane scriind „Germania vrea să domine lumea, iar lumea priveşte şi se minunează, priveşte cu inima strânsă această renaştere a barbariei”, părere ce te-ar face să crezi că a doua zi după capitularea Franţei autorul a şi luat calea Maquis-ului,  Dominique a ajuns director în cadrul Office française d’information a guvernului colaboraţionist de la Vichy. Intru apărarea sa nu poate aduce decât faptul că regimul comunist a fost cea mai elaborată minciună concepută şi pusă în practică de fiinţa omenească. „Cum am spus, călătoria mea în URSS nu a fost decât o cursă într-un şantier”.


[1] Op cit., pag.148

[2] Pag.204

[3] Pag.227-228

[4] Dicţionarul comunismului, Editor Stephane Courtois, Editura Polirom, Iasi, 2008, pag. 529

[5] Pag.230

[6] Pag.286-287

[7] Reportaje de război. Ard malurile Nistrului, Am luptat în Crimeea, Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului de Virgil Gheorghiu, Editura Agaton, Făgăraş, 2008

Articole similare

Primele arestări ale comuniștilor: ”La început a fost sfârșitul”, de Adriana Georgescu

Jovi Ene

The Way Back (2010)

Codrut

Robert Kaplan si o viziune asupra Romaniei (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult