Carti Carti de istorie Recomandat

Destin în bătaia vântului, de Evghenia Ghinzburg

Destin in bataia vantului”Destin în bătaia vântului”, de Evghenia Ghinzburg

Editura Corint, Bucureşti, 2015
Traducere din limba rusa de Antoaneta Olteanu, prefata de Armand Gosu

Mărturia Evgheniei Ghinzburg din Gulagul sovietic este una dintre cele mai importante din vasta literatura memorialistica dominata de scrierile unui Soljeniţîn sau Varlam Şalamov. Ghinzburg oferă un punct de vedere feminin atât faţă de iadul petrecut în închisorile sovietice propriu-zise, cât şi în iadul alb din Kolîma. Volumul eveniment, tradus în limba româna recent,[1] redă prima parte a traseului său concentraţionar şi corespunde versiunii franceze Le vertige. Chronique des temps du culte de la personalité. Evghenia Guinzbourg oferă destule elemente menite a-l ajuta pe cititor să înţeleagă odiseea concentraţionară pe care a trăit-o timp de 18 ani. Totul a fost reţinut în memorie, un detaliu important, având în vedere primele evenimente prevestitoare ale dezastrului. După asasinarea lui Kirov în 1934, semnele s-au acumulat treptat, căci perioada 1934-36 a fost preludiul Marii Terori. Din acest punct de vedere, este interesantă propagarea şi amplificarea ei, iar cazul Evgheniei este un exemplu edificator.

Fiind colegă de redacţie cu un fost troţkist care-şi pusese cenuşă în cap iniţial, crezând că ar putea fi iertat de Partid, a fost acuzată de apartenenţă la un grup contra-revoluţionar. Până la arestarea din 1937, timp de mai bine de trei ani, organele de securitate s-au mulţumit doar să o chinuie psihic, o tortură pe care mulţi nu au suportat-o, punându-şi capăt zilelor. În plus, acestui chin îi survenea şi o treptată degradare profesională şi socială. Membră ortodoxă a PCUS, credincioasă normelor bolşevici de rit stalinist, în 1934 Partidul a sancţionat-o doar cu un avertisment pentru că a dat dovadă de „miopie politică” „lipsa de vigilenţă” etc. În 1935 s-a demarat o altă anchetă preliminară şi cu toate relaţiile avute în Capitală şi drumurile la Moscova, mecanismul represiunii decis direct de Stalin avea să-i afecteze chiar şi pe cei care se credeau iniţial la adăpost, chiar şi pe cei care anchetau acest vârtej îngrozitor. Nereuşind să scoată de la ea nimic, NKVD-ul a confruntat-o cu colegi din redacţie care, de frică, au semnat scenariile inventate de organele de securitate fără să-şi dea seama, în naivitatea lor, că nici astfel nu erau scapati de arestare căci ştiind de activităţile subversive şi contra-revoluţionare ale incuplatei nu o denunţaseră!

Transferată din închisoarea centrală a NKVD din Kazan la Moscova, pentru proces, Evghenia Ghinzburg a ajuns în celebra închisoare Butîrki unde a întâlnit soţiile altor nomenklaturişti de nivel local şi care-şi denunţaseră soţii pentru a beneficia de un tratament mai blând. Soţii fuseseră rapid executaţi. După câteva săptămâni de trai într-o celulă supra-populată cu femei de origini străini, resturile feminine ale Kominternului, a fost dusă la o altă închisoare moscovită celebra, Lefortovo. Aici a fost judecată într-un timp record, de numai şapte minute, de o troika specială, pentru activităţi contra-revoluţionare! Într-o prima instanţa a fost condamnată la moarte, cerul prăbuşindu-se peste ea, dar în secundele următoare pronunţării sentinţei a auzit şi comutarea ei la zece ani de Gulag şi alţi cinci de interzicerea drepturilor civice. Motiv de mare bucurie. Totuşi, pe drumul de întoarcere de la Lefortovo la Butîrki de unde urmă să fie vărsată Gulagului, a făcut o criză de nervi, neînţelegând cum a putut fi condamnată la zece ani fără să fi făcut practic nimic, lăsând în urmă doi copii mici. Ghinzburg a fost transportată apoi în vechea puşcărie care data din epoca ţaristă târzie de la Iaroslav unde a petrecut mai bine de doi ani de zile nu în izolare absolută, dupa cum era sentinţa ci alaturi de o cunoştinta din Kazan: represiunea era atât de feroce incat nu mai erau locuri pentru a-si tine pe toti detinutii in celule separate.

Remarcă rutina înnebunitoare a unei zile într-o astfel de colivie umedă, rece, fără lumina soarelui care era ruptă doar de zilnica plimbare de un sfert de oră în curtea puşcăriei, dar şi de înăsprirea regimului carceral care prevedea şi regulate vizite în celula disciplinară aflată la subsol, chiar mai mică decât celulă obişnuită, fără pat şi fără posibilitatea de a dormi normal, stagii de cinci zile. Izolarea specială era o încarcere în interiorul închisorii. Sistemul represiv avea nevoie de forta de munca de aceea detinutele din inchisoarea din Iaroslav au fost imbarcate in bou-vagoane cu destinatia Kolima. Evghenia Ghinzburg oferă un tablou zguduitor experienţei traversării în cala lui Jurma: „Era un vapor vechi, care văzuse multe. Părţile lui din aramă-mânerele, toartele trapelor, portavocea căpitanului-totul era opac, cu o tentă verzuie. (…) ajungem în cală. Aici e o duhoare densă, sufocantă. Suntem multe, foarte multe. Sţăm atât de înghesuite, încât nici nu putem respira. Stăm în şezut sau culcate direct pe podeaua murdară, una peste alta. Stăm un picioarele desfăcute, pentru ca între picioarele noastre şă se mai poată instala altcineva”.[2] Din fericire pentru Ghinzburg, această călătorie a decurs fără incidente deosebite chiar dacă politicele au fost amestecate cu deţinutele de drept comun care au încercat să le jefuiască pe primele, doar intervenţia bărbătească a unei comuniste mai solide calmând lucrurile.

Evghenia Guinzburg
Evghenia Guinzburg

Autoarea a petrecut iarna 1939-40 la amenajări funciare în Magadan, suferind, avand in vedere ca era prima iarna dintr-o zona cu o clima deosebit de dura „Ţin minte numai vântul feroce la un ger de minus patruzeci de grade, greutate monstroasă a târnăcopului, bătăile neregulate ale inimii.”[3]Tot timpul trebuie să ţii minte că, oricât de grea a fost ziua de azi, de la cea de mâine trebuie să te aştepţi la şi mai rău. În fiecare seară, când te duci la culcare, trebuie să-i mulţumeşti destinului că azi încă eşti in viata”[4] Este posibil chiar ca Evghenia să-l fi întâlnit pe Şalamov in timp ce ea fusese trimisa sa munceasca la cantina lagarului din Magadan unde contingente de detinutii-epave umane, muribunzii care se întorceau din lagarele de pe celebra autostrada Kolîma, unii dintre ei doar pentru a muri alţii, mai puternici pentru a fi trimis la muncile usoare precum culesul acelor de pin din care se facea un fel de extras pentru a combate scorbutul. Şalamov a fost si el afectat acestei munci care i-au oferit materia pentru cateva din celebrele lui povestiri. Substanţa respectiva se pare ca pana la urma nu avea nici un efect.

Avand o condamnare politica grava, Ghinzburg nu a reuşit să rămâna prea mult timp în lagarul din Magadan inca bland fata de celelalte, ajungand in aprilie 1941 in kolhozul din Elghen, fiind trimisă chiar si mai departe, într-un lagar satelit, in plina taiga, pentru a taia copaci. Norma pe care erau obligate sa o indeplineasca doua femei (o echipa) era uriasa: 8 metri cubi. Fiind intr-o stare deplorabila cele doua au nu au putut sa depaseasca 18%. Acesta era de altfel mecanismul de exterminare caci mancarea (si, mai ales, painea) era acordata in functie de indeplinirea (sau nu) a normei. Si Ghinzburg a descoperit si apelat la smecheriile Gulagului, asumandu-si taierea unor copaci care zaceau stivuiti in zona, nerevendicati de nimeni, ajungand pentru cateva zile la 100% din norma. Pana cand toate stivele au fost transportate. A facut cunostinta si cu izolatorul, fiind salvata in ultimul moment de un doctor din Leningrad. „De multe ori, in cei 18 ani lungi de patimi, m-am trezit fata in fata cu Moartea. Dar oricum, nu devenise obisnuinta. De fiecare data, am simtit aceeasi groaza care ma impietrea si aceeasi cautare febrila a unei solutii. Si de fiecare data, organismul meu sanatos, imposibil de distrus, gasea in mod miraculos resurse de a sustine viata care abia mai palpaia. Si, lucrul cel mai important, de fiecare data aparea o circumstanta salvatoare, la prima vedere total intamplatoare, dar, de fapt, o manifestare fireasca a acelui Bine Suprem care, in ciuda a orice, guverneaza lumea”[5] Salvarea autoarei a venit din descoperirea merisoarelor, fructe care puteau fi descoperite in zapada care se topea in luna mai si care contineau vitamina C de care detinutii aveau mare nevoie, cum toti sufereau de scorbut.

Naratiunea primului volum se opreste in anul 1941, Ghinzburg continuandu-si relatrea intr-un al doilea volum, intitulat, platis, Cerul Kolimei, care prezinta restul ordialului trait de aceasta adevarata Soljenitin feminin si care speram sa fie tradusa in limba romana.[6]

Puteți cumpăra cartea: Editura Corint/Elefant.ro/Libris.ro.


[1] Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, Editura Corint, Bucureşti, 2015, traducere din limba rusa de Antoaneta Olteanu, prefata de Armand Gosu- cu subtitlul complet neinspirat Jurnal.

[2] Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, Editura Corint, Bucureşti, 2015, pag. 390.

[3] Pag. 405.

[4] pag. 407.

[5] Pag. 454.

[6] Le ciel de la Kolyma, Editions du Seuil, 1990.

Articole similare

Butoiul si cercurile, de Mark Solonin

Codrut

Regine din umbră, de Maria Pilar Queralt del Hierro

Jovi Ene

Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, de Mircea Anghelescu

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult