Carti Memorii jurnale Recomandat

Oui, mais Moscou…, de Pierre Dominique (I)

Oui-mais-MoscouOui, mais Moscou…, de Pierre Dominique

Librairie Valois, Paris, 1930

Pentru o ultimă incursiune în vastul domeniu al călatoriilor angaja(n)te în Uniunea Sovietică, am dat de relatarea lui Pierre Dominique (1889-1973) pseudonimul literar al lui Dominique Lucchini, un scriitor şi ziarist complet necunoscut în România şi probabil, complet uitat până şi în Franţa. Poate că la aceasta a contribuit şi zelul său literar stahanovist, el fiind  autor a nu mai puţin de 27 de cărţi, în general de popularizare a istoriei (L’Inquisition, Le quatorze julliet, Clemenceau, la Commune, Mirabeau etc.) fără a avea o mare valoare. După cum ştim, nu numai scriitori celebri au fost afectaţi de virusul sovietic, ci şi cei mai mici, mult mai tentaţi să scrie laudativ decât cei mari care, uneori, îşi puteau permite luxul de a rosti adevărul. Cei mai puţini semnificativi au beneficiat de un tratament mai puţin luxos, de drepturi de autor mai puţin substanţiale decât marii autori, căci, ştim bine, organele staliniste aveau un sistem de ierarhizare bine pus la punct, ele căutând să obţină maximum de beneficii cu minimum de cheltuieli. Medic de profesie, Dominique şi-a început cariera în presa franceză după Primul Război Mondial, devenind un colaborator al Acţiunii Franceze a lui Charles Maurras iar apoi un adept al Partidului Radical-Socialist, scriind în ziarul La Republique. Greu de spus când a cotit-o de la extrema dreaptă la cea stângă, cert este că în 1935 era deja considerat tovarăş de drum.

Iar întregul conţinut al cărţii sale de călătorie în URSS, Oui, mais Moscou..,[1] constituie o mărturie că deja în 1930 Pierre Dominique era gată să adopte cauza stalinistă, apărând Uniunea Sovietică şi măreţele ei împliniri de atacurile reacţionarilor. Lăsând la o parte un titlu complet neinspirat şi neatrăgător „Da, dar Moscova…”(?), cartea se doreste o enciclopedie completă a societăţii sovietice în anul 1930. În plus, titlul este inexact, căci autorul nu a văzut doar Moscova, traseul său fiind unul foarte vast, după cum mărturiseşte, parcurgând nu mai puţin de 10.000 de kilometri din nord, de la Leningrad trecând prin Republicile Autonome ale Tătarilor, Germanilor de pe Volga, ajungând până în Caucaz, Crimeea şi Ucraina. Nu dezvăluie cu ce ocazie a mers în U.R.S.S, cine l-a invitat, cine i-a plătit taxele de transport, mesele, cazarea etc. Acum ştim bine că astfel de sejururi nu aveau cum să aibă loc fără aprobarea şi încadrarea călătorilor căci, şi în acest punct, Pierre Dominique se dovedeşte viclean, nu mărturiseşte explicit că ar fi făcut parte dintr-un grup, dar citind cartea se deduce cu uşurinţă că nu a fost singur, că grupul a fost însoţit de ghizi care l-au condus la diversele obiective ale turismului ideologic. De exemplu, scrie că la Rostov s-a reunit comitetul executiv al Caucazului de Nord „pentru a ne prezenta provincia şi a ne răspunde la întrebări”, autorul fiind încântat de „aceşti comunişti tineri, amabili, curajoşi, energici.”

Cartea se vrea o radiografie a societăţii staliniste, fiecare capitol este denumit adoptând limbajul de lemn al comunistilor, concentrându-se asupra unei problematici specifice precum: provincia şi ţăranul, educaţia poporului, regula de aur a muncii, naşterea şi triumful industriei, ierarhia în ţara egalilor, cultura şi ferma de stat, viaţa cotidiană a cetăţeanului etc. Titlurile respiră un aer hagiografic accentuat. Ca mai toţi călătorii ideologici şi Pierre Dominique trebuie să se justifice. De ce a ajuns el în URSS? Fireşte, doar nu pentru că i se propusese gratuit un astfel de lung sejur plăcut. „Am venit aici fără dragoste şi ură, un medic care intră într-un laborator unde se apleacă asupra unui corp. La naiba cu prejudecăţiile!”[2]

O notă generală: Dominique şi-a notat cu conştiinciozitate datele pe care propaganda sovietică i le-a pus la dispoziţie, reluându-le muncitoreşte în fiecare capitol, aranjându-le pentru a-i servi scopului: a dovedi progresul sovietic. În capitolul „Dictatura proletariatului” laudă spiritul înalt, conştiinţa de clasă, inexistente în Franţa. Pe câmpurile agricole delegaţiei străine i s-a pus, pe un ton dispreţuitor, de mai multe ori întrebarea „dar voi când o să faceţi Revoluţia?” Din fericire pentru francezi, cei convinşi de comunism au fost mai puţini decât cei realişti. Dialogul între tovarăşii de drum şi kolhoznicii propagandişti continuă, aceştia din urmă apostrofându-i pe occidentali „Spuneţi-le să se grăbească, sunt deja în întârziere”. O tânără comunistă uită, inconştientă, cu cine vorbeşte, şi mărturiseşte autorului cât de mult i-ar plăcea să vadă Parisul. După câteva secunde, dându-şi seama de imensa gafă care o putea costa chiar viaţa, adăuga grăbită „Dar să rămân, niciodată.” Dresaj mental. Dominique găseşte explicaţia: „comuniştii se simt supravegheaţi încontinuu. Dar şi creştinul crede că se află sub privirea unui Dumnezeu care-l observă fără încetare”[3], căci o tactică favorită a călătorului convins şi viclean este aceea de a relativiza aspectele negative observate, găsind contra-argumente din propria istorie. În URSS nu există presă liberă, dar nici în Italia fascistă nu era una şi nici în Statele Unite propaganda comunistă nu putea fi publicată, iar în Franţa simbolurile statului (drapel, imn, simbolurile Republicii etc.) erau protejate de o lege specială care sancţiona atacurile la adresa lor.

SOV003~The-Republic-of-Social-Soviet-Union-for-Country-and-Urban-Worker-PostersDominique descrie şi condiţiile de viaţă şi activitate ale muncitorului sovietic, teoretic, principalul beneficiar al regimului comunist. Regimul muncii forţate în Siberia, aplicat celor fără serviciu sau vagabonzilor ar fi asemănător cu sistemele francez, olandez sau englez, puse în practică cu un secol-două înainte, neavând nimic excepţional. Într-o gară, vede un grup de patruzeci de astfel de exilaţi interni (deportaţi), încadraţi de gardieni (personal OGPU?) şi menţionează că, după anumite surse alb-răuvoitoare, sute de mii de oameni trăiesc o viaţă neplăcută în Siberia, fiind transportaţi în nişte trenuri unde mortalitatea ar fi foarte mare. Dominique nu crede în astfel de zvonuri. Vizitează uzina Cauciucul roşu din Moscova unde erau angajaţi 3000 de muncitori şi muncitoare. Afară observă un teren de basket pe care două echipe de fete joacă un meci, sub privirile amuzate ale unei audienţe masculine care, evident, nu face nici un fel de apropouri sexiste, doar morala asexuală a muncitorilor domina conştiinţele. Dar pentru a avea o astfel de conştiinţă înaintă este nevoie de…infrastructura socială.

Pentru a-şi întări afirmaţiile călătorii apelează din plin la cifrele livrate de propaganda stalinistă. Pierre Domninique nu face excepţie. În 1925 funcţionau 5.500 de cluburi muncitoreşti având 1.600.000 membri cu 10.000 de biblioteci şi 200 de milioane de volume. Cluburile muncitoreşti aveau menirea de a mai da o lovitură instituţiei burgheze a familiei, îndepărtându-l pe muncitor de ea, apropiindu-l şi mai mult de fabrica sau uzina de care oricum era legat pe viaţa. De la această imagine idilică nu mai este decât un pas până la justificarea politicii de colectivizare iniţiată în acei ani de Stalin care a avut efecte dezastroase puţin mai târziu, nu exact în anul 1930. Dominique adopta raţionamentul propagadistic sovietic ”ţăranul rus, mujik-ul, este un primitiv. Un copil. Superstiţios, curios, schimbător, uşor de păcălit pentru că este de o mare ignoranţă, capabil să-i susţină pe cei mai răi agitatori, după cum o demonstrează istoria tuturor răscoalelor ţărăneşti. Ceea ce nu-l împiedică să fie răbdător, prudent, înselător, neîncrezător, neputând să te bazezi  vreodata pe el.”[4] Aceasta este una din metodele justificării genocidului/Holocaustului: oamenii care vor fi ucişi de fapt nu sunt sau au încetat să fie oameni, putând fi eliminaţi, aceste masacre fiind elemente de progres civilizaţional!

Colectivizarea avea idealuri grandioase „În mijlocul uneia din aceste mari câmpii se vor construi ferme gigantice. Iar dacă pe aceste suprafeţe se găsesc câţiva kulaci, ei sunt eliminaţi: vor găsi destul pământ în Siberia!”[5] Procesul fiind doar la începuturile lui, este dus să observe un kolhoz model. Un agronom le spune vizitatorilor că au recoltat 20 de chintale pe hectar în timp ce vecinii necolectivizaţi (încă) doar 10. „Îl credem cu uşurinţă”. Doar nu au cerut să vadă producţia în hambare şi, pentru un ochi de nespecialist şi această privelişte era înşelătoare. Din această perspectivă, este interesant impactul pe care l-au avut vizitlele la kolhozurile model asupra călătorilor ideologici care, în marea lor majoritate, erau citadini occidentali sadea, intelectuali care nu numai că nu ştiau limba rusă, dar habar nu aveau de realităţile mediului rural sau de agricultură. Dar acest detaliu nu-i împiedică să afirme şi scrie despre superioritatea kolhozului! Vizitarea Ucrainei e drept, înaintea declanşării foametei (atmosfera era deja impregnată de ură şi sânge), nu putea să nu-l aducă în mod direct în faţa problemei agrare pe care Stalin dorea să o rezolve încă din 1929. Harkov „lasă impresia unui şantier urât”. Ascultă discursul preşedintelui Consiliului Comisarilor din R.S.S. Ucrainiană care face o expunere a zonelor unde locuieşte poporul său, neuitând să menţioneze şi România interbelică.  Dacă cei din România şi, mai ales, Polonia au scăpat de grija tătucului, cei din RSS Ucrainiană nu, la scurt timp după vizita delegaţiei franceze izbucnind o foamete cumplită care a ucis cel puţin 2.600.000 de oameni (cea mai mare parte din ei ucrainieni).[6]

(va urma)


[1] Librairie Valois, Paris, 1930.

[2] Pag.14

[3] Pag. 81

[4] Oui, mais Moscou, pag. 137

[5] Op. cit., pag.142

[6] Cu această ocazie aflăm şi că în R.S.S. Ucrainiana existau 2 ziare şi 120 de şcoli moldoveneşti, probabil in RSS Autonomă Moldovenească.

Articole similare

Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor E. Frankl

Deea

Driblingul meu. Autobiografia, de Johan Cruyff

Jovi Ene

Deportaţi în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească (2012)

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult